Companiile de stat care au alimentat corupţia şi salariile mici ale multinaţionalelor au gonit românii din ţară

Am scris, în urmă cu o săptămână, un material, un stop cadru mai exact, la aeroportul Otopeni, la cursa Bucureşti – Napoli, în care am prezentat drama familială pe care o trăiesc românii noştri când pleacă din România, când se rup de lângă copii, părinţi, soţi etc.

Am fost rugat să fac şi o analiză a cauzelor care au determinat exodul al cel puţin 4 milioane de români, apţi şi doritori de muncă în afară; ce i-a dus la acest sacrificiu, de ce suntem prima ţară din Europa ca volum al migraţiei forţei de muncă…

Voi încerca să fac acest lucru sau, mai exact, să îmi exprim un punct de vedere, pornind de la cazul Vâlcea şi asumând asta ca pe un etalon la nivel naţional.

Prima cauză este falimentul industriilor micilor oraşe. În regimul comunist, micile oraşe, de 10.000 – 20.000 de locuitori, aveau, de regulă, o fabrică mare, una care coagula forţa de muncă din comunele limitrofe în afara bazinului citadin.

Managementul defectuos de după 1990 sau „artificialitatea înfiinţării, în 1970 – 1980, a  acestor fabrici, mari consumatoare de resurse” a dus ca, în doar 2-3 ani, acestea să se restructureze sau, mai exact, să moară. Managementul defectuos a însemnat şi promovarea unor directoraşi politici, eliminarea competenţei, primele căpuşări, privatizări MEBO etc. În orice caz, aceste fabrici din oraşele mici au decedat în 1994 şi au  provocat o explozie „nucleară”, culminând cu o implozie a demografiei şi cu începutul „pelerinajului” după locuri de muncă. În prezent, aceste orăşele mai au jumătate din populaţia din 1990, majoritar îmbătrânită – foştii pensionari ai acestor fabrici, asistaţii social şi o vagă (infimă) populaţie tânără, care lucrează în alimentaţie publică sau alte mici unităţi de comerţ.

O altă categorie industrială a fost reprezentată de marii coloşi care au fost menţinuţi în funcţiune în era socialistă de după 1990, pentru că au însemnat voturi şi trezorerii politice, indiferent de coloratură. Platforma Râureni la Vâlcea sau CFR, Poşta Română etc. sunt exemple evidente pentru modul în care companiile de stat au fost păstrate de toate guvernele, dar au devenit enclave de lux, unde, treptat, performanţa s-a transformat în loialitate şi unde scurgerile financiare spre politic, presă, administraţii, sport au creat un castel minunat din cărţi de joc, adevărate El Dorado ale corupţiei cronice. Angajările se făceau pe bază de cu totul alte criterii decât performanţele, şi anume: nepotism, şpagă, recomandări, obligaţii… În acest caz, forţa de muncă, aceea calificată, a plecat în sau din ţară, acolo unde angajările se făceau pe bază de performanţă. Aceste El Dorado-uri s-au prăbuşit, în ultimii ani, ca un domino, pentru că economia reală nu iartă, iar artificialitatea acestor imperii, vezi Oltchim, CET, Fostele Uzine Sodice de stat la Vâlcea, nu aveau cum să reziste… (Exemplu: Nu te angajai la CET fără să ai o vorbă cu Buşe sau Cîlea). Colapsul acestor mari uzine a avut la bază şi un management catastrofal, care nu a înţeles dinamica pieţei, lipsa de specialişti şi blocajul în aparatură veche, lipsa financiară pentru noi tehnologii (banii trebuiau sifonaţi, nu investiţi) sau noi produse.

Multinaţionalele. Acestea au apărut, în România, în ultimii ani ai ultimului deceniu (’97-2000), dar nu au adus o salvare socială. E normal, nu sunt Crucea Roşie, ele au venit pe un teren sărac, pe un tărâm cu venituri modeste, şi ăsta a fost, de fapt, şi principalul interes: maximizare de profit cu minimizarea costurilor. Sutele şi miile de lohnuri italiene sunt cunoscute pentru sclavia pe care au practicat-o aici în anii 2000. Multinaţionalele au ţinut salariul minim ani buni, ştiind că au de unde alege, fiind un şomaj ridicat în aceste zone sărace. De fapt, nu e nimic ilegal în acest procedeu, dar asta se traduce direct prin  menţinerea unor zone sărace. Iar şomajul a scăzut prin exodul spre exterior…

Abia de vreo 2-3 ani multinaţionalele cu tradiţie aici au început să stimuleze forţa de muncă, să ofere bonificaţii, transport gratuit, şcolarizare, salarii cât de cât bunicele. Este însă mult prea târziu, pentru că meseriaşii sunt de mult în afară, iar şcolile de meserii nu mai există. 10 ani cu salarii minime pe economie impuse de multinaţionale  (excepţie cele din IT) au contribuit, alături de companiile de stat generatoare de corupţie, la exodul românilor noştri apţi de muncă.

Ce este de făcut? Sunt multe, dar acestea ar trebui să se regăsească în platformele partidelor politice, cu precădere ale celor de opoziţie, care, în prezent, nu fac decât să practice o luptă de gherilă, şi nu una de construcţie…

Liviu POPESCU