Cine este Diasporezul frustrat care la ultimele și următoarele alegeri votează AUR?

Există evident două perioada în ceea ce privește migrația românilor la muncă în străinătate și de aici se relevă două tipuri de diasporezi. Implicit două tipuri de votanți și atracția motivațională spre vot.

În România există partide care atrag vot de frustrare, unele care atrag vot de principiu sau partide care atrag voturi pe persoană. De regulă Disapora votează pe baza unor lipsuri sau a unui interes pe termen lung care să se traducă într-o posibilă întoarcere acasă, în condiții de viață similare cu cele din afară.

Să ne întoarcem la Diaspora și la momentele ei de funcționare. Există o diaspora care a părăsit România pentru a munci, în momentele de prăbușire economică, de sărăcie, de șomaj, în jurul anilor 2000 și care s-a întins până spre 2014. Este perioada în care marile restructurări din economia românească au produs o uriașă gamă de șomeri și secundar a paralizat locurile de muncă.

Un moment social foarte dificil pentru angajații de 30-40 de ani, mai ales din mediul rural și din orașele mici monoindustriale. Dar și pentru absolvenții de licee sau școli profesionale care nu găseau niciun loc de muncă.  Atunci a apărut și expresia: ”Nu-ți convine salariul, am 200 de la poartă!”.

Salariile mici din România, de 100 de euro în medie, au stimulat o migrație masivă în statele comunitare, cu o explozie după 2007, anul aderării, când a fost mult mai lesne de obținut un premis de muncă. Si a continuat tot așa până prin 2014 (este maximul de migrație, după începe scăderea). Atunci când joburile din UE chiar și de 1000 de euro erau uriașe raportat la 100 – 150, cât erau salariile în România. Un diasporez din acea perioadă,  când sosea acasă în micul orășel sau în satul lui era primit cu admirație, cu invidie, învârtind un Audi sau un BMW la mâna a doua și care spărgea teancul de bani în discoteca din Dâlga. Diasporezul era un model de urmat pentru tinerii care abia așteptau să facă 18 ani și să părăsească țara pentru a munci pe șantierele sau ogoarele din Italia, Spania, Marea Britanie sau Franța. Cei care s-au consolidat acolo, urcând în organigrama unei societăți de construcții, și-au adus ușor familiile, copiii, ba chiar au început să-și cumpere în rate o locuință.

Între timp România deja membră UE a început să se urnească economic. Nu așa de rapid cum ne-am fi dorit. Dar au început să apară în țara noastră corporațiile, investițiile străine, țara noastră a cunsocut creșteri ale PIB-ului și paradoxal: Plecarea grosieră a forței de muncă în prima decadă a dus la o penurie a forței de muncă pe intern, care s-a tradus prin obligarea companiilor să crească salariile pentru a avea angajați. Creșterea salariului minim și facilitățile pentru tineri de a-și deschide mici afaceri – PFA, II-uri, Microintreprinderi, SRL-uri, începe să schimbe un pic veniturile celor din țară, cu precădere după 2014.

Dacă în 2013, statistic plecau în medie 700.000 de salariați pe an în UE, anul trecut, în 2021, cifra totală a celor plecați la muncă a fost de 168.000, în 2020, a fost de 186.000, în 2019, a fost 220.000, în 2018 a fost de 277.000. Dar se remarcă și o creștere a repatrierilor. În 2021 au revenit în țară 67.000 de salariați români, în 2020, 43.000 etc.

Ce înseamnă aceste cifre? Înseamnă că hadicapul veniturilor între intern și extern nu mai este unul atât de abisal ca în urmă cu 20 de ani. Un mic antreprenor chiar și mediul rural care deține o spălătorie auto, o mică firmă de construcții, un bar, o făbricuță de ceva, o fermă, poate câștiga și 2000 de euro lunar, în medie.

Adică, azi, un diasporez care trăiește și muncește în țările comunitare pentru un salariu de 1.500 de euro, când vine în țară și vede că fostul său coleg de școală, care are un mic atelier de tâmplărie și obține venituri similare lui, naște în el, un sentiment de frustare. Azi, diasporezul nu mai este privit cu indvidie pe ulițele satului, cum era în 2007. Pentru că parte din amicii lui lucrează în construcții, în țară, pe salarii, nu tocmai mici. Au familii, au copii, au și o mașină și merg în concedii în statele UE. Intervine atunci o splitare psihologică. O stare de disconfort, adică el se chinuie pe ogoarele Spaniei sau în construcții pe dincole și nu are nici familie, sau s-a despărțit iar unii ca el, foști prieteni, au început să reușească în țară. Vede chiar români de la el din oraș, din satul lui, într-un city break, în orașul în care el muncește? (E clar, fură, fac ei ceva, de au bani, trage concluzii).  Se produce o convulsie, o dilemă. Ce să facă? Să renunțe la salariul de 1500 de euro din Italia și  se întoarcă în țară și să se angajeze pe șantierul unei autostrăzi cu 1000 de euro salariu, dar asta ar însemna să recunoască un eșec, ”că e mai prost” decât fostul său vecin de stradă. Că doar el a plecat în străinătate să ”se realizeze”, așa cum a plecat și unchi-so în 2000! Această dilemă se traduce printr-o ură față de angajatorii străini care îl ”exploatează”, se simte un sclav fără realizări în vest, o ură față de România, pentru neîmplinirea lui, clasa politică este vinovată.

”El nu dă șpagă să-și facă o spălătorie auto, spune el, cum probabil a dat colegul lui de școală, că altfel nu ar fi reușit”, concluzionează el ca să-și calmeze convulsia.

Exact pe acest culoar, îl întâlnește pe Simion și AUR-ul. Partidul frustrărilor. Care vine și îi susură în urechi fantezii și mituri despre naționalizări în România, despre locuri de muncă bine plătite în economia naționalizată, despre executarea averilor celor bogați. Și atunci, decât să-și asume propriul eșec și să caute soluții pentru propria bunăstare, cade victimă acestui mit, acestei escrocherii politice. Care îi oferă o utopie.

O Românie care e plină de resurse, cea mai bogată din lume și care este furată de străini. Că lumea în care AUR va conduce, va oferi milioane de locuri de muncă, multe poate chiar de șefi cu 2000 de euro salariu, dar în afara Uniunii Europene. Diasporezul frustrat devine un militant asiduu al acestor deziderate și crede că a găsit soluția finală la problemele lui.

De aceea voturile au fost masive în Roma, Milano, Huelva, Malaga pentru AUR la ultimele alegeri. Frustrarea  și incapacitatea de a-și admite eșecul personal. Diaporezul este captiv între două lumi. Nu mă refer la cel care are familia cu el în afară, cel care și-a făcut un rost, o casă. Mă refer la cel care e sezonier care se chinuie prin tot felul de barăci și colonii, muncind zi lumină pentru o brumă de 1.500 de euro și strânge să pună un pic de o parte (viața e scumpă totuși în vest, raportat la România).

În tot acest timp, în România asta (nu una de geniu) lucrurile evoluează în trendul normal, indiferent de clasa politică. Salariile cresc (nu atât de mult cât ne-am dori, dar cresc), locuri de muncă se găsesc (avem un deficit de 3 milioane de salariați), sunt deja orașe din România în care sub 4000 de lei, pentru o meserie calificată, nu te angajezi. Un macaragiu în Vâlcea, de exemplu ajunge la 2000 de euro venituri. Dar golurile se umplu cu nepalezi, tunisieni, vietnamezi. Asta în timp ce diasporezul de azi, ascultă miturile lui Simion, în loc să vină în țară, să se ducă la Umbrărescu pe șantier (20 de ani de aici, înainte, Umbrărescu are front de lucru) și să lucreze acasă, aproape de familie.

Repet, nu contestăm pe acel diasporez care deja s-a stabilit în afară, are familia, copiii acolo la școală, care este un om realizat, care a muncit 15 ani în aceste țări, fiind un angajat serios și care a ajuns un om indispensabil în compania respectivă.