Cea mai veche Universitate Naţională din România s-a înfiinţat la Vâlcea

Este evidnet o metaforă dar o metaforă excelent argumentată de preotul Veniamin Miclea, duminică la Costeşti. Pentru că dumnealui spune negru pe alb că Mănăstirea Bistriţa, judecată în momentul înfiinţării sale, nu este cu nimic mai prejos decât celelalte universităţi şi academii care s-au fondat în acei ani în Europa.

„Marile Universităţi ale Europei Apusene şi nu doar, s-au creat în jurul unor mănăstiri, acolo unde era loc de cultură, carte, tipografie, pictură, ştiinţe. Mănăstirile apusene au germinat în timp marile Universităţii ale Europei. Bistriţa, dacă noi românii aveam mai mult curaj, mai multă fermitate, puteam să avem şi noi această primă academie la Vâlcea, la Costeşti. Lucrările mele a nu se interpreta în sensul de a crea azi o instituţie de învăţământ superior la Bistriţa, nu, înă mi-aş dori să fie recunoscută oficial şi simbolistic importanţa acestei academii care a fost Bistriţa”, spune Micle

„Există mai multe opinii care afirmă că tot în Vâlcea a apărut prima carte tipărită în spaţiul românesc. Este vorba despre ‘Liturghierul’ lui Macarie, prima ediţie slavonă a celei mai importante cărţi de slujbă bisericească ortodoxă, al cărei loc de apariţie este disputat în principal de Mănăstirea Bistriţa şi Mănăstirea Dealu din Târgovişte. Conform unui hrisov al lui Mihnea Vodă, aceasta a apărut la 10 noiembrie 1508. Fapt atestat este că, în 1861, Alexandru Odobescu a găsit la Bistriţa olteană şapte exemplare ale ‘Liturghierului’ lui Macarie”, afirmă arhimandritul Veniamin Micle, în cartea sa „Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508 -1512)”, p. 40.
„Cu zestrea ei de odoare liturgice, moşii, venituri din vămi sau scutiri de dări, cu importanta bibliotecă pe care o deţinea încă din secolul al XVI-lea, Mănăstirea Craioveştilor de la Bistriţa a însemnat pentru Ţara Românească tot atât de mult ca Neamţul  pentru Moldova”, adaugă istoricul vâlcean Florin Epure.
Alexandru Odobescu, în 1861, „semnalează la Bistriţa 150 de manuscrise, dintre care 80 slave, 40 româneşti şi 30 greceşti”, iar Grigorie Tocilescu, în 1884, ridică de la Bistriţa „două sute şaizeci şi două de cărţi româneşti, greceşti şi slavoneşti şi manuscrise slavoneşti şi româneşti” (conform arhimandritului Veniamin Micle, „Mănăstirea Bistriţa olteană”, p. 241).
Aici ia fiinţă cea mai importantă şcoală românească în secolul al XVI-lea. În 1620 Mihail Moxa scrie, la Bistriţa, prima istorie universală intitulată „Cronograful Ţării Româneşti”. În prezent, manuscrisul se află Moscova. Importanţa lui rezidă în aceea că după ce autorul tratează la început probleme ale istoriei universale, ajunge ca la final să vorbească despre istoria românilor, prezentând, de pildă, între altele, lupta lui Mircea cel Bătrân de la Rovine (prezentare considerată a fi sursa de inspiraţie a lui Mihai Eminescu pentru Scrisoarea a III-a). Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa foloseşte importante documente ale epocii: „Cronica lui Constantin Manasses” (secolul XII), „Cronografia pe scurt a patriarhului Nichifor al Constantinopolului”, „Letopiseţe sârbeşti noi”, „Cronica anonimă bulgară”.

Potrivit Ligiei Rizea, „Cartea banului Barbu” de la 1491-1492 este prima atestare documentară a Mănăstirii Bistriţa, construită de Barbu Craiovescu şi fraţii săi, Pârvu, Danciu şi Radu.
„Vatră veche de sihăstrie, ca şi împrejurimile Muntelui Cozia de pe Valea Oltului, Costeştiul a devenit, după aducerea aici, la Mănăstirea Bistriţa, a moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul, un important loc de pelerinaj religios. Barbu Craiovescu este un personaj în jurul căruia s-au ţesut multe legende. Se spune că, la 18 ani, întemniţat la Ţarigrad şi condamnat la moarte, el s-a rugat Sfântului Procopie, care l-a salvat, ‘transportându-l’ în schitul închinat acestuia, pe valea Bistriţei oltene. Acest miracol divin l-a determinat pe Barbu Craiovescu să pornească ridicarea mănăstirii”, menţionează specialistul în patrimoniu.
Legenda spune că, dorind să o înzestreze cu moaştele unui sfânt şi auzind de minunile săvârşite de Sfântul Grigorie Decapolitul, Barbu Craiovescu se duce la Ţarigrad să le cumpere de la turcul care le avea în posesie. Turcul i-a cerut ca preţ greutatea moaştelor sfântului, în aur. Când le-a pus pe cântar, moaştele atârnau greu, dar când banul Barbu Craiovescu a pus galbeni pe celălalt taler, moaştele s-au uşurat, iar turcu a exclamat: „Vezi, vezi, creştin la creştin trage”.
Directorul Direcţiei pentru Cultură Vâlcea, prof.dr. Florin Epure, spune că Mănăstirea Bistriţa a fost, de la bun început, un recunoscut centru cultural.
„Aici a funcţionat Şcoala de cultură slavonă, Şcoala slavo-română, iar în secolul al XVII-lea, prima Şcoală în limba română. A existat o Şcoală de caligrafi şi miniaturişti, şcoli de pictură şi sculptură. La Bistriţa s-a format Neagoe Basarab, înrudit cu boierii Craioveşti, şi tot aici a cunoscut-o pe doamna Despina, refugiată împreună cu unchiul său, Mitropolitul Maxim, după moartea tatălui ei, cneazul Ioan Brancovici al Serbiei”, precizează Epure.
Există voci autorizate de istorici, ca cea a lui Nicolae Iorga, care înclină spre Bistriţa şi nu spre Târgovişte ca loc în care Macarie a tipărit Liturghierul apărut în 10 noiembrie 1508, prima carte tipărită pe teritoriul României, la doar 53 de ani după apariţia tiparului.
În prezent, Mănăstirea Bistriţa deţine una dintre cele mai importante colecţii de carte veche din ţară, aici fiind transferată şi colecţia de carte veche de la Hurezi.
Mănăstirea Bistriţa a avut o istorie frământată. În 1509 a fost distrusă de voievodul Mihnea cel Rău, în 1530 a fost devastată de oştile ungureşti, în 1821, în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, a fost incendiată. După cutremurul din 1838, mănăstirea a ajuns în ruină. În anul 1846, domnitorul Gheorghe Bibescu a început lucrările de refacere a ansamblului la care îşi aduc contribuţia arhitecţii Ioan Schlatter şi Scarlat Beniş. Planul noii mănăstiri a fost realizat de arhitectul Iulius Fraywald, iar pictura bisericii mari este executată de Gheorghe Tătărescu. După abdicarea lui Bibescu, în 1848, lucrările au fost continuate şi finalizate de domnitorul Barbu Ştirbei, în 1856.
După secularizarea averilor mănăstireşti, Mănăstirea Bistriţa primeşte diverse destinaţii, de şcoală sătească, sanatoriu şi spital militar pentru răniţii din Războiul pentru Independenţă din 1877, apoi devine depozit de echipamente militare, şcoală de subofiţeri (1883 – 1903), orfelinat, sanatoriu TBC.
La Bistriţa, în 1940, a fost trimis în exil Virgil Madgearu, eminent economist şi sociolog şi tot aici l-a exilat Carol al II-lea, pentru două luni, pe mareşalul Ion Antonescu.
În 1948, Bistriţa este transformată în mănăstire de maici, iar în 1959 este desfiinţată prin Decretul 410, ca multe alte mănăstiri, iar clădirile primesc destinaţia de Grup şcolar, până în 1982.
Cel care face demersurile pentru ca mănăstirea Bistriţa să revină la viaţă şi a condus lucrările de restaurare începând cu anul 1986 a fost arhimandritul Veniamin Micle, un recunoscut cărturar. În 1992, Bistriţa îşi reia viaţa monahală ca obşte de maici.
Cea mai veche biserică bolniţă din judeţul Vâlcea este cea adăpostită de la Bistriţa. Este un loc destinat îngrijirii celor suferinzi şi este singura rămasă din secolul al XV-lea (1520), ctitorie a banului Barbu Craiovescu. Pictura care decorează biserica (recent restaurată) este o realizare artistică foarte valoroasă a artei medievale româneşti din secolul al XVI, atribuită zugravilor Dumitru şi Chirttop.
Carmen Laura Dumitrescu, în lucrarea consacrată picturii din Ţara Românească – secolul al XVI-lea, afirmă că autorul picturii de la Bolniţa Bistriţei este „un meşter cu şcoală bună, stăpânind bine desenul şi putând să realizeze figuri şi compoziţii cu caracter monumental”.

Mihai IONESCU