Ce rol a avut mass media în tâmpirea populației? A produs analfabeți funcțional și alfabeți nefuncțional

”A spus Esca aseară, la știri!”. Cam asta era expresia pe care o auzeam spre finele anilor 2000, la cozi, pe stradă, pe bancă, în parc. Esca era pe vremea aceea, deținătoarea adevărului suprem. Teoriile sau sentețiunile unor oameni de știință în diferite domenii nu aveau valabilitatea dacă nu erau întărite de Esca, la jurnalul de știri de la Pro TV.  Nu TVR, nu alte posturi, pentru că nu prea erau. Era Esca.

De aici, până la dezastrul propagat de mass-media de după 2000 nu mai era decât un pas.

Bun. Ce s-a întâmplat? După 1990, omul avea nevoie de presă. De altceva, spre deosebire de Scânteia, de Informația, de Flacăra, de ziarele comuniste. Ne amintim cu toții, explozia de gazete din ianuarie 1990, tiraje care numărau sute de mii de numere, cozi la chioșcuri. Oamenii cumpărau câtea 5-6 titluri, zilnic.

Un an – doi a durat această goană de informații. După care, fenomenul a început să scadă galopant. Deja presa începuse să se diferențieze, care era cu Frontul, marea majoritate, care era cu țărăniștii și opoziția. Dar scădea tirajul, scădea audiența. Scădeau încasările.

Și brusc, realizăm că populația României nu era una educată, una matură, cu discernământ. Și că ea putea foarte bine să fie manevrată și direcționată. România, spre desoebire de Ungaria, Cehia sau Polonia nu avusese un deceniu de luptă cu comunismul, de samizdat. Națiunea română era cea mai înapoiată educațional din blocul răsăritean. Iubitoare de Cenaclu Flacăra și de Albastros, Lepa Brena, etc. Națiunea română nu avea o cultură a bunului gust și un creier analitic.

Asta a fost premisa cu care presa românească din primul deceniu (post 1989) a știut să lucreze. În loc de a face educație civică, de a forța poporul să gândească (precum făcuse jurnalismul maghiar, polonez și ceh, care aveau scop desființarea și demolarea comunismului), jurnalismul românesc trebuia să scoată bani. Bani din două surse. De la clasa politică și olgarhia finaciară care treptat se construia și de la masele dezorientate de capitalism.

Masele trebuia ordonate după cum dorea oligarhia și clasa politică (cele două încep să se suprapună). Și cum? Simplu, te cobori la nivelul maselor! Ce vor masele – senzațional, personaje populiste, protectori. Populația voia mici ceaușești care să aibă grijă de ei. Dar buni și milostivi. Așa au apărut baronii. Baronii care finanțau materiale de presă, ulterior presa livra oamenilor circ, pentru că pâine le ofereau ei, baronii….

Presa descoperă atunci cât de ușor poți oferi mediocritate unui popor mediocru și cât de bine poți trăi din asta. Presa devine treptat un instrument în mâna partidelor și implicit al oligarhiei care dă tonul.

Apar televiziunile private și coboară total nivelul – chef de chef, revelioane cu manele, vedete de o prostie orbitoare dar care aveau șarm. Fenomenul Sclava Isaura, primul serial idiot de după 1990, devine unul național media. Se dublează numărul de telenovele, toate televiziunile fac audiență pe acest segment. Ajungem la marile concursuri naționale Robingo, Eurobingo, fenomene de masă care sunt menite a adânci criza morală și intelectuală în România. La un moment dat nu mai găseai presă quality pe nicăieri. Reviste de genul ”Infractorul” erau cele mai căutatate. ”Dilema” sau ”22” erau trei-patru  exemplare la un chioșc.

România anilor 2000 intră în cel mai primitiv ev mediu informațional. Exact în paralel cu ascensiunea PRM, Traian Băsescu, alte personaje grobiene dar și a baronilor administrativi per județe.  Mass media își continuă total, lupta pentru câștig și pentru a deveni aservită grupurilor de interese care, la rândul lor,  aveau nevoie de suportul național. Aici întâlnim paradoxul iubirii între săraci și bogați. Când oligarhii buni din politică și afaceri sunt arestați, mulțimea flămândă săracă freamătă protestează. Oamenii cu milioanele primesc sprijin emoțional de la muțimea săracă, de la pauperi. De la asistații social.

Fenomenele de tipul OTV sunt perigeul presei tâmpite.

Presa? Presa avea tot interesul să cultive această iubire. Apoi a apărut Facebook-ul, cel mai ușor canal de distribuire și sharuire a acestor materiale. De a facilita mediocrizarea. Aici a apărut alt tip de jurnalism. Jurnalismul de tip blog. Care să facă trafic, să adune mulțimea, cu prostie, cu fantezii, cu ceea ce este ușor, mulțime pe care apoi să o pună în brațele unui profitor potent financiar, partid (vezi AUR), etc.

Azi nu mai avem presă. Faptul că din 10 jurnaliști, sunt maxim 2-3 educați și care încearcă pe cât e posibil să țină în viață, o categorie de oameni nemanipulabili, nu este un succes. Pentru că restul de jurnaliști, sunt tributari și unora și altora. Și gloatei și aroganței elitelor. Da, da, pentru că nu doar mediocritatea e periculoasă. Și pseudo-elitizarea e la fel de nocivă. Plastic vorbind, sunt de compătimit atât cei care merg pe sub mese, în genunchi la moaște precum la fel de grav prin atitudine sunt și cei care aruncă cu pietre în vitraliile catedralelor.

Care ar trebui să fie rolul mass-mediei, azi? Încercarea de a menține un echilibru. Dar nu poate singură. Jurnaliștii cu un profil decent nu au cum să răzbată. Pentru că e nevoie de resurse. Pentru a nu cădea în subordinea oligarhiei, atunci, trebuie ca entități economice nepartizane să intre în acest demers de investi într-o presă coerentă care poate educa masele, din mase care să nască să furnizeze  salariați apți profesional pe piața muncii. O entitate economică vrea profit. Un profit asigurat de salariați profesioniști. Salariați profesioniști responsabili nu pot fi educați decât de o mass-media echilibrată, coerentă care nu poate rezista pe piață, nu poate  trăi fără entitățile economice care doresc asta.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *