Catedrala Mânturii Neamului este un triumf al celor care au câştigat Războiul Rece al Religiilor

Brâncovenii, Mircea, Ştefan, Radu şi toţi românii…

De fapt, Catedrala din Bucureşti este la capătul unui mileniu şi mai bine de rezistenţă, este un final fericit, un triumf pentru ortodoxia noastră, un moment care, privind de deasupra istoriei, ar fi putut fi altfel. Puteam să avem o Moschee în centrul Bucureştiului.

Asta nu înseamnă că am fi împotriva islamismului, dar naţiunea asta, singura din lume şi latină, şi ortodoxă, a rămas românească, aici, la graniţa dintre civilizaţia europeană şi cea orientală.

Asta, graţie unui miracol. Miracol care vine din Hrist, din CEVA pe care nu avem cum să-L pipăim, nu se vede, nu se atinge, nu e fluid, nu e solid. Este acel miracol pe care îl simţi între fagii Stânişoarei, pe malul Oltului la Cozia, între mesteceni şi carpeni la Pătrunsa şi tot aşa, atunci când bat clopotele.

Din secolul VII, lângă pământul ăsta, a apărut islamismul. Aici, daco-romanii încă nu formaseră un întreg, dar ceva se întâmplase, probabil, odată cu trecerea lui Andrei pe aici.

Au urmat secole şi un mileniu de Război Rece. Un război al religiilor, pentru că islamismul a ajuns la buza românească. Pe rând, califate, omeiazi, abasizi, apoi selgiucizi, mongoli, otomani au creat cea mai mare religie pe ruinele defunctului imperiu creştin al bizantinilor.

Noi, trei provincii vorbitoare de limbă românească, aparent “dust in the wind”, am reuşit. Şi noi, şi grecii, şi bulgarii, şi sârbii, şi muntenegrenii, toţi am crezut în Hrist, am făcut bisericile noastre de lemn, pe care, în vremuri de restrişte, le luam în spinare odată cu satul, către mijloc de codru des, ne-am ridicat mănăstiri, duşmanii le-au dat foc, noi le-am ridicat din nou. Şi am reuşit. Puteam să facem ca bosniecii sau albanezii, exemple de islamizare colectivă.  Să nu uităm, în secolul XVII, otomanii erau cel mai de temut imperiu al lumii, de a trebuit Împăratul Sfântului Imperiu să negocieze, pe genunchi, o pace ruşinoasă.

Principii noştri s-au descurcat într-o istorie extrem de convulsivă şi au rezistat în acest război rece. Au reuşit să nu opteze pentru Coran, ci să ţină Biblia sub cap. Ne-am plâns morţii, ne-am luat nevestele, ne-am botezat copiii în sfânta biserică şi am reuşit să păstrăm o tradiţie care să ne facă smeriţi în Noaptea Învierii şi bucuroşi în Noaptea Crăciunului.

Poate de aceea Ortodoxia a avut un trecut mai puţin fundamentalist decât confraţii catolici. Am iertat ateii şi am convieţuit cu necredincioşii. Fără a-i ucide sau a-i alunga, arde sau tortura. Ortodoxia noastră a fost un legământ sacru, o lege a toleranţei, a iertării, dar şi o încăpăţânare stoică.

Azi am ridicat un Templu al Ortodoxiei. Una dintre cele mai impozante catedrale europene. Nu am avut timp să ne ungem regii aici, să chemăm conţii, marchizii şi baronii la Sfânta Liturghie.

Dar avem timp să o lăsăm, veacuri la rând, să spună un singur lucru pentru nepotul nepotului nepotului nepotului strănepotului meu: că această catedrală a arătat Biruinţa unui Dumnezeu atunci când, pe harta lumii, românii, dar mai concret România, nici măcar nu era trecută cu graniţe bine conturate.

Liviu POPESCU

loading...

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *