Cât timp va curge apă pe Iordan, la sub 400 de metri adâncime, e musai să merg la referendum

38 de grade. Atât arăta termometrul în Betania. Am trecut de poarta care anunţa că suntem la “Baptized Site”, la 10 kilometri de Marea Moartă. Multe maşini parcate. Şi un iordanian gras, care ne-a întâmpinat la ghişeul de bilete. Ne-a zâmbit politicos şi ne-a informat că în 20 de minute o să vină autobuzul.

Muşte foarte multe, muşte mici şi sâcâitoare, dar şi o căldură sufocantă. Dogorea efectiv aici, la 400 de metri sub nivelul mării. Iordanul curge, de fapt, atât de jos, încât nu ai cum să-ţi imaginezi un astfel de râu, care să taie deşertul şi totuşi să ude, în stânga şi în dreapta, o câmpie seacă, punând smocuri de verde şi măslini, care se îndură să crească în această adâncime de lume.

Am luat un suc şi o apă minerală şi am căutat un petec de umbră, unde, probabil, temperatura era mai scăzută, măcar cu 5 grade.

A venit autobuzul. Am urcat noi, italieni, arabi şi francezi, cred. Dar şi iordanianul, care am realizat că ne era ghid. Am mers 2 kilometri până la o poartă păzită, unde se vedea, în dreapta, o biserică rusească, din câte am aflat. Am luat-o în stânga şi am ajuns, printre dune de nisip şi smocuri de iarbă uscată, la sit.

Aici am coborât şi am plecat spre locul sfânt, pe o alee cu acoperiş de lemn, care ţinea cât de cât umbră, mărginită de pini şi cupresuşi, leandri şi dafini.

Atunci am avut revelaţia. Pe aici a călcat şi El. Vedeam dincolo Palestina, cu Ierihonul, sus, pe deal, Ierusalimul. Un pământ despre care citisem când eram mic, la bunica, în cartea aia neagră, cu cruce pe ea. Pentru că Biblia a fost prima carte pe care a bătrână, Dumnezeu s-o odihnească, m-a obligat s-o citesc.

Am mers pe alee până s-a făcut un mic spaţiu dreptunghiular. Aici, iordanianul ne-a spus să ne apropiem de margine pentru a vedea… Iordanul. Un râu atât de mic, dar… atât de Mare! Este de fapt râul creştinătăţii, este precum Gangele la hinduşi, numai că Iordanul nostru este un râu mocirlos, galben, plin de trestii. Când eram mic, nu ştiu de ce, îmi imaginam că Iordanul este un râu de munte, limpede şi răcoros. Nu e aşa. Sau depinde… E un râu care pleacă dintr-un lac dulce şi se varsă într-un lac sărat, cel mai sărat de pe glob.

Apoi ne-am dus spre acel loc. Un loc unde a început totul acum 2000 de ani, dar care, acum, era uscat. Iordanul şi-a schimbat albia cu 100 de metri mai spre Israel. Acum sunt doar picioarele unei biserici vechi, construite în primele secole ale creştinătăţii. Aici, Iisus fost chemat de Ioan şi botezat. Un simplu, firesc gest atunci, dar unul care azi defineşte aproape 2 miliarde de oameni ai planetei. Gestul simbol al creştinătăţii. Am privit spre acel loc printre două colţuri de biserică. Eram atât de aproape de timpul străvechi! De miracol. Pe căldura asta de 40 de grade. Între măslini şi leandri, într-o ţară deşertică. Aici s-a născut creştinismul, fundamentul societăţii noastre de azi.

Am mers apoi pe alei spre Iordan, lângă biserica grecească, o biserică pustie. Dar plină. Plină de noi. Chiar pe malul Iordanului. Acolo, un vameş stătea cu puşca, plictisit. Dincolo, în “teritoriile ocupate”, alt vameş, cu stea. Între noi, Iordanul, nu mai mult de 7-8 metri. “Cât de adânc este?” am întrebat eu. “2 metri la mijloc”, mi se răspunde. M-am aplecat şi mi-am pus apă pe frunte. Cald, un râu cald. Ca sângele. Am zăbovit acolo, fumând o ţigară şi m-am gândit la tot. La ceea ce ştiam. Despre răstignire, despre apostoli, despre lupta de 300 de ani pentru a ajunge să-l convingi pe Constantin să oficializeze creştinismul. Despre oamenii care trăiau aici, la 40 de grade, pe o mică fâşie de pământ. Unul blestemat, fără linişte, de 2000 de ani. Cu nabateeni, esenieni, beduini, israeliţi, turci, englezi etc. Dar care s-a revărsat milenar peste tot globul. Precum Iordanul…

Am plecat pe aleile acelea, adâncit în gândurile mele. Ştiu, sunt un păcătos şi probabil voi mai face multe păcate în viaţa pe care o mai am de trăit, dar miracolul de aici, de la marginea Iordanului, m-a scurtcircuitat. M-a făcut să mă simt, peste timp, alături de acea mică gloată de oameni în sandale, care L-au urmat. M-am dus cu gândul la Jgheaburi, la Surpatele, la micile noastre biserici de lemn vâlcene, la miile de flori care umplu cerdacurile acestor lăcaşe de cult…

Nu am mai simţit muştele alea de deşert. M-am uitat la Nebo, la muntele lui Moise, care se vede de aici, de jos, de lângă Iordan. Toate sunt atât de reale! Cum reale sunt şi valorile noastre.

Nu am nimic împotriva anomaliilor de orice fel, pe care unii le definesc “minorităţi sexuale”. Fiecare sistem, potrivit geneticii, fizicii, chimiei, dă nişte eşecuri. Un procent cuprins între 5 şi 10%, eroare de sistem. Este un hazard. Dar acest hazard nu trebuie să-mi definească mie întregul şi normalul. Anormalul nu are cum să fie normal, e o axiomă.

De aceea voi merge la referendum. Pentru că setul de valori trebuie păstrat şi respectat cu sfinţenie. Ca pe acele scrisori ale primei iubite, într-un scrin din pod. Cât despre anomalii, nu pot spune că le respect, dar le tolerez, însă numai atât cât nu-mi inundă viaţa mea personală… Că apoi, cine ştie, ar putea deveni chiar regulă.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *