Casele pustii se dărâmă la țară iar pensionarii socialiști stau la bloc pe bancă și fac politică

Traversez cu multă placere zona rurală a Vâlcii. Din fericire, geografia județului nostru este una splendidă care acoperă toate formele de relief iar satele vâlcene sunt bijuterii strecurate pe sub culmi alpine, pe vârf de deal, prin văi de ape, la margini de păduri.

Cel puțin primăvara, acum, este o combinație de poezie care te face să te îndrăgostești de zona rurală a Vâlcii.

Însă, foarte multe case sunt pustii. Și nu doar prin cătune izolate, greu accesibile, multe case goale ne privesc chiar de lângă drumuri principale, lângă utilități, având apă, canal aproape, stâlpul de curent și cablu TV și Net la poartă.

Dar sunt părăsite, se văd curțile neîngrijite, tencuiala căzută. Prima dată am zis că, uite au murit proprietarii și copiii sunt probabil plecați în zări îndepărtate, departe în țări străine.

Dar nu e așa. În cele mai multe cazuri, răspunsul primarilor m-a dezarmat. Am rămas siderat. Proprietarii sau cei care achită impozitele sunt la oraș, în viață, bine mersi. ”Pensionari la bloc” care vin rar sau aproape deloc. Mai ales după ce le-au murit ”ăi bătrâni” dacă mai calcă o dată pe an aici. Și atunci nemulțumiți că primăria nu le-a tuns iarba din fața porții.

Și atunci am înțeles că este un fenomen uriaș al societații noastre. Actualii pensionari care au în jur de 60 de ani, sunt de fapt dezrădăcinații din anii 70 din satele românești colectivizate, angajați în fabricile socialiste și care au primit apartament la bloc în Ostroveniuri, 1 Maiuri, Nord și în multe alte orașe din România industrializată. Apartamentele pe care le știm cu țoții, cutiile de chibrituri dar care pentru acei tineri din anii 70 era un salt uriaș de la casa bătrânească, cu buda din grădină și noroiul din curte.

Anii au trecut, omul din rural s-a învățat la bloc, deși în primii ani mai ținea cocoșul în balcon și rața în cadă. După 1990-2000 au ieșit la pensie. Copiii lor au plecat pe la munci în străinătate.

Acești orășeni mergeau des la țară, cât trăiau ăi bătrâni, ba mai participau și la munci agricole, după ce ăi bătrâni și-au recuperat pământul de la ceapeu.

După moartea părinților, nu au mai călcat pe acolo. Aici e marea ciudățenie. de ce oare au preferat să rămână în apartamentele mici, chichinețe, din cartierele muncitorești, la oraș și nu au optat să se retragă în natură, la țară, să ia în primire casa părintească, să o amenajeze, să o reabiliteze, să pună zambile și trandafiri. De ce preferă să stea pe bancă la scara bloculuui turn, să bârfească o politică cu vecinii de scară, deși posedă o casă la 30-40 de km de oraș.

Mulți nu au succesiunea făcută între frați. Casele se dărâmă. ”Ce să fac? Să mă întorc de unde am plecat?” Este răspunsul lor halucinant. De parcă locuitul într-un C-eu, A-u, B-eu, S, D-eu este un salt evolutiv antropologic. Într-un oraș aglomerat, cu poluarea inerentă.

Ce s-a întâmplat cu această generație de pensionari socialiști care în loc să opteze pentru raiul și aerul curat de la țară, preferă singuratatea de la bloc? Pensia mică? Oricât ar fi fost, cu sprijinul copiilor plecați în afară, se găseau bani pentru a face o baie, o bucătărie, un foișor, acolo, unde în prezent, o casă stă se prăbușească.

Paradoxul face ca generația de 30 – 35 de ani din România se migreze spre rural, avem  de a face cu o uriașă clasă mijlocie care părăsește orașul pentru sat, transformând radical comunitatea satului românesc.

Exact aceștia sunt cei interesați de a cumpăra casele vechi și pustii ale pensionarilor de la bloc, case pe care aceștia le-au abandonat. De cele mai multe ori, cumpărătorii primesc și acest răspuns ”Cum bă, să vând casa bătrânească? Cine știe odată va veni cineva să se mute în ea”. Când? Cine? De regulă copiii acestora (ai pensionarilor de la bloc) care au plecat la muncă în străinătate rar mai au de gând să vină acasă. Nu au unde și pentru ce. Ei, dacă era o casă la țară undeva, cine știe….

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *