”Cartierul fantomă” lăsat de Complexul Energetic Oltenia să se prăbușească, deși primăria Copăceni l-ar dori

Ţării cât mai mult cărbune!”

10.000 de angajaţi, adică peste 30.000 de suflete direct dependente…6 -7 localităţi, cale ferată nouă, fabrici şi uzine, drumuri, drumuri noi, nivel de trai, o eră comunistă înfloritoare, cârciumi, bani, copii mulţi, industrie…

În 1970 începe industrializarea Vâlcii, judeţ proaspăt rupt din Regiunea Argeş şi recreionat de Nicolae Ceauşescu pe stil nou, cu investiţii uriaşe în zona Rârueni (o comună întreagă a fost efectiv rasă), unde se contura platforma industrială care urma să cuprindă Uzinele Sodice, Combinatul Chimic, IUCF dar şi CET Govora. Pentru că ultima este cea care va genera în zona descrisă cel mai mare boom industrial minier al Vâlcii.

Cărbunele necesar CET-ului, implicit pentru  abur industrial, curent electric şi apă caldă pentru municipiul Râmnicu Vâlcea este adus din bazinul carbonifer Alunu-Berbeşti – Copăceni – Cernişoara – Oteşani. Un vast perimetru de excavare care se întindea pe mai bine de 40 de km pe lungime şi pe sute de hectare.

Cu această ocazie se deschid mai multe mine de subteran şi cariere de suprafaţă, se construieşte Drumul Oaselor, drum nou, ridicat cu soldaţi şi deţinuţi, drum care taie toate dealurile subcarpatice dinspre Berbeşti spre Popeşti, scurtând cu 40 de km drumul vechi prin Horezu.

Se realizează în doar 3 ani calea ferată Băbeni – Alunu şi în 1980 vorbim deja de un pol economic inimaginabil în urmă cu 10 ani. 1500 de mineri la Oteşani, 2000 la Cernişoara, 3000 la Copăceni şi alţi vreo 4000 la Berbeşti şi Alunu. Peste 1000 de rabe închiriate, de la Maramureş până în Neamţ, sute de curse zilnice, garnituri de până la 15 vagoane care merg pe Valea Luncavăţului, Cernei şi Târâiei.

Toate comunele musteau de viaţă economică. Salariul unui minier ajungea şi la 10.000 de lei în acea vreme. Se lucra zi şi noapte. În 1984 se inaugurează blocuri în  Mateeşti, Popeşti, Copăceni, Alunu.

Berbeştiul devine centru semiurban. Se desfiinţează axele vechi ale comunelor Oteşani şi Cernişoara, localităţi necolectivizate, specializate în zootehnie şi pomicultură. Dar cine să mai dea cu sapa? Mirajul banilor mulţi din minerit este unul care translatează o generaţie întreagă. Se dau apartamente, nu conta că erau nişte blocuri jenante fără căldură şi vai de capul lor…Se înfiinţează licee, creşte numărul şcolilor…De ziua minerului la Cuceşti vin mii de localnici şi gură cască. Minerul este deja un zeu, un mit. Era fascinaţia acelor temerari care intră în şut neştiind dacă mai şi ies…

Vorbim aşadar de 10 ani în care o uriaşă arie a fost complet transformată, mentalităţi schimbate, o economie resetată total….

Iureşul ţine până în primii ani postdecembrişti.

Minerii vâlceni sunt alături de confraţii din Valea Jiului în „excursiile” la Bucureşti dar sunt la fel, contingent cu ei, victime ale tranziţiei, ale căderii economice, ale restructurării industriale. Rând pe rând lanţul trofic începe să moară, coloşii încep să sughită, costurile prea mari cu resursele, cărbunele nu era tocmai unul cu randament, simptome clare de boală incurabilă. Mineritul e lovit începând cu 1995 de cancer care avansează cu rapiditate, dând în metastază în anii 2000, cu convulsiile de la Costeşti şi Slatina.

Se închide Oteşaniul, Cernişoara, Copăceniul iar azi la Berbeşti şi Alunu dacă mai sunt 1000 de mineri…maxim

Mine părăsite, mine zidite, păduri care au crescut pe Drumul Oaselor, câte un tren două pe zi cu cărbune. Oameni bolnavi la 50 de ani, o rată a deceselor care creşte accelerat. Şomajul sărăceşte complet şi veştejeşte toată economia care în deceniul 9 al secolului trecut explodase…

Copăceni. Azi, în partea dinspre nord-vest, a localității un microcartier fantomă încă rezistă. În acte aparține Complexului Energetic Oltenia. Care nu vrea să renunțe la el. Deși niciodată nu va mai fi minerit aici.

”Ce am face? Câte nu am face? Tabere școlare, ateliere, de ce nu un mic parc industrial, locuințe pentru specialiști, pentru profesori, multe se pot realiza, poate un centru medical multifuncțional,  poate am lua fonduri prin PNRR, pentru producere de energie verde. Numai că nu suntem proprietari. CEO este. Și în nici un caz nu ni-l oferă. Am încercat în repetate rânduri. Normal că vor bani pentru aceste ruine. Noi nu dispunem de astfel de resurse financiare”, spune Tironel Tâmplărescu, primarul din Copăceni.

Mai mult, Primăria spune că nu ar avea nimic împotrivă dacă CEO ar investi ei în zonă, ar valorfica acele ruine, pentru că sunt ca o pată în localitate.

Din păcate, nimic nu se întâmplă. Acolo se află doar un paznic care păzește niște ruine. Ce a rămas din mineritul vâlcean.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *