Cântecul Oltului, povestea frumoasă a Râului Rege la Vâlcea

Dacă trebuia să aleagă un judeţ prin care să-şi croiască drumul către Dunăre, Oltul nu putea alege decât Vâlcea.

Se spune atât de mult despre Valea Prahovei, Valea Jiului, Valea Argeşului dar nu, nimic nu se compară oricât de sălbatice sau bulevardiere ar fi celelalte, cu Valea Oltului. Dacă Sadoveanu a scris despre Valea Frumoasei, noi o să scriem aici despre Valea Regeluui, pentru că Oltul, de aici de sus de la Câineni şi până jos la Drăgăşani şi Voiceşti are un mers triumfalist, un galop, un alegro, un largo şi ma non troppo. Oltul creează de fapt Simfonia Vâlcii. Cum…?

Aşa cum l-a învăţat pe el destinul

Sparge munţii la Câineni, se aruncă în hău spre sud, sătul parcă de calmul ardelenesc şi doreşte să fie cronicarul Olteniei. Şi ca orice cronicar începe cu muntele, pe care l-a spart botezând de o parte Făgăraşul şi de cealaltă Parângul, cele două grupe trufaşe ale Meridionalilor având şi cele mai înalte piscuri din România. Doar Oltul le putea rupe, nu alt râu mai puţin nobil

La Câineni, Oltul arată spre Ţara Loviştei, şoptind că de aici începe povestea, una cu austrieci, cu cumani, cu cneji, cu Posada, cu ciobani care au migrat şi au întemeiat aşezări.

Oltul se închină spre Cornet şi merge la pas spre Brezoi, neuitând să facă o curbă printre Munţii Podişorului, după care loveşte năprasnic în povestea de amor a Coziei şi Lotrului. Intră în defileu şi rupe posibila împăcare între cei doi versanţi aflaţi la doar 100 de metri depărtare.

Oltul se joacă astfel în defileu, apropiind şi îndepărtând munţii, ducând aromă spre pădurile de fag ale Brezoiului şi primind prima mare iubire care vine de departe dinspre Parâng. Lotrul.

Oltul înghite hulpav apele Lotrului şi se aşterne molatec la Turnu, amintindu-şi de ospăţul lui Traian. Trece prin baraj, cel mai înalt din zonă şi caută umbra lui Mircea la Cozia.

Mulţumit de zidurile bisericii sau stimulat de vecernia de aici, eliberează uscatul mai jos creând prima insulă de poveste, cea mai mare de pe râurile interne ale României, insula Ostrov. Părăseşte Călimăneştiul şi începe să meargă la pas, obosit de lupta cu muntele, traversând Dăeştiul şi făcând cu ochiul Bujorenilor.

La Râmnic, Oltul este doar un lord care ştie că oraşul nu ar fi avut farmec fără mângâierea lui. Adună în treacăt Olăneştiul şi fuge spre dealurile de jos. Salută Băbeniul şi Ioneştiul, culege aromă de vin de la Prundeni în jos. Iar la Drăgăşani se întinde spre seara vieţii lui, ştiind că de la Voieceşti începe răgazul întâlnirii cu Dunărea.

Oltul este o poveste pusă pe strune de orchestra acestui judeţ care are munte, are deal, are lunci, are ape sulfuroase, are sare, are cântec, are vers, are soare dogoritor şi zăpezi frumoase de Crăciun. Oltul spune de fapt în poemul lui de la Câineni până la Drăgăşani că fără Vâlcea nu ar fi existat, Dacă nu era Vâlcea, Oltul se întorcea spre Mureş sau spre est. Dar acolo, după Turnu Roşu, a auzit freamătul de dincolo.

100 de kilometri, cam atât are Oltul de sus până jos aici, la Vâlcea. Sunt suficienţi pentru întâlnirea de mai apoi cu Dunărea. Şi, chiar dacă nu e aşa, noi vâlcenii, atunci când atingem marea de vară, ştim că în căuşul palmelor când o ridicăm, o picătură de Olt stă şi spune cuminte povestea ei. Aşa cum din scoici se aud valurile, din acea picătură de Olt se aude povestea Vâlcii….

Liviu POPESCU