Când vor dispărea ghişeele (firidele) din peretele umilinţei ale instituţiilor de stat

O imagine pe care românul o crede normală. Imaginea ghişeelor, a acelor ferestruici din perete, prin care, printr-un gemuleţ, se vede confortul. Dincoace e umilinţa.

Dincolo stă un/o funcţionar/ă, pe scaun, plictisită, surmenată, care îţi vorbeşte. Plictisit, răstit, cu sictir. Dincoace stă cetăţeanul, cel care o plăteşte, din taxe şi impozite. Cetăţeanul stă aplecat şi numără hârtii, pe unele le scapă. Îi tremură mâinile, agitat, că poate nu sunt toate. „Nu aveţi asta! Vă mai trebuie o copie după…” Eşti dezamăgit şi pleci. O zi pierdută.

Ghişeele umilinţei de la taxe, impozite, ITM-uri, CAS, CASS-uri, ghişee, ferestruici. Două lumi. Ale celor plătiţi şi ale celor care-i plătesc. Un zid al umilinţei. Care e de o viaţă, de ani, de secole. Desparte cinic cele două lumi.  De ni se pare normal. Că doar aşa ne-am născut. Să vorbeşti încet, spăşit, cu smerenie, că poate sye supără cel de acolo şi îţi închide ferestruica în nas. „ia uite la el, cine se crede, nesimţitu’, auzi la el”. auzi în urma ta.

Nu e aşa. Normal este aşa cum este la instituţiile private. Acolo unde te aşezi pe un scaun, unde angajaţii de acolo stau cu tine faţă în faţă, fără ziduri, fără ferestre, fără firide. Chiar dacă îţi iau şi ei banii, pe rate, pe casă, pe maşină, pe orice. Dar te respectă. Ei ştiu că de tine depinde salariul lor. Îţi zâmbec, te servesc cu o bomboană. Fac ei copiile, fac ei dosarul.

Ăştia de la stat se cred stapâni. La ei, leafa lor, tot din banii tăi, pare că pică din cer. Ei nu ştiu sau nu înţeleg că tot tu îi plăteşti.

Acestea ziduri trebuie să dispară. Cât de curând. Societatea o cere. Să nu mai fim umiliţi de ei.

Liviu POPESCU