Bunicii noştri – uitaţi de noi în gările pustii ale trenului vieţii

Îi uităm, de multe ori nu-i mai vedem, sunt o povară, au rămas acasă, prin cătunele lor de pe vârf de deal. Bunicii noştri sunt la fel, încremeniţi de când veneam vara la ei, la scaldă, la năzdrăvăniile vacanţei mari.

Drama lor, a bătrânilor din satul românesc este atât de mare că foarte puţină lume vrea să o analizeze. Copii au plecat la oraş iar nepoţii care creşteau copilăriile aici sunt de mult la muncă în Italia, în Spania. Îi vezi. Stau trişti pe bănci, în faţa unui gard din ulucă putredă jos, albă vag de var. În spate, în curte, lângă mică „bujdulă” se vede un măr văratec, câţiva peri, corcoduşi.

Bunicii noştri au o mică grădină de legume de unde se vede frunza de la ceapă în sus, un pic de pătrunjel şi mărar iar în curte e mult muşeţel. Perii sunt la fel de bătrâni ca ei. Bunicii noştri plâng mereu, au ochii înlăcrimaţi, sunt trişti. Nepoţii nu i-au mai văzut de mult. Unul e prin Italia, altul e în Spania, o nepoată e în Anglia. Sunt atât de multe ţări de care au auzit în ultima vreme, de parcă o înteagă universalitate a dat năvală peste satul lor mic de vârf de deal. „Ei acum numai de mine nu are timp copilul ăsta. Le are şi el pe ale lui”, spune ea, bunica, câutând o scuză pentru care a fost uitată. Ea ştie că se va duce. Da, aşa e, bunicii noştri au un calm în faţa implacbilului pe care noi nu o să-l avem niciodată. Bunicii noştri nu mai cresc nici porci şi nici vaci. Vaca aia pe care o ştiam noi din copilărie nu mai demult. Porci nici atât. Au găini, singurele care râcâie pe acolo pe lângă casă.

Mă uitam la via bătrânilor noştri, aia care înconjoară toată casa, e cât piciorul de groasă. Vreo câţiva vrabeţi ţipă în ea şi o pisică cu alb şi negru face echilibristică. Câinele bătrân, surd aproape de tot, nici nu mai vede bine. Şi el, ca şi bunicii noştri e calm şi nu îi e teamă de mersul naturii spre final. De obicei la câteva zile după bunici..se duce şi el…

  (foto Ligia Rizea)

Bunicii noştrii din paradisul pe cae ni l-au oferit atâţia ani, din minunata noastră copilărie, au ajuns acum o povară pentru adminsitraţiile locale. Primarii caută soluţii să-i ajute, pentru că, aşa cum am spus, copii plecaţi în lumea largă, iar nepoţii înşiraţi pe mapamond nu mai dau nici un semn de viaţă. Dacă au timp să vină din întâmplare la înmormântare. Este al naiba de crunt acest destin pe care îl vedem prin satele noastre.

Tebuie să stai preţ de cinci minute şi să priveşti băncile din faţa caselor, sunt adevărate peroane ale unor gări imaginare, unde în baston, bunicii noştri aşteaptă nemurirea. Iar noi, toţi, i-am uitat, cu ratele noastre la bănci, cu socializările noastre, cu tumultul nostru de peste zi. Când avem timp sau în concedii ieşim din ţară şi doar în treacăt atunci când dăm un telefon pe la părinţi ne mai interesăm aşa în treacăt. „ce mai face bătrâna? E ok? Ohooo, uite că prinse 90 de ani”. Şi apoi gata, în cinci secunde am uitat complet.

Dar ne place al naiba cum arată pădurea, poiana cu fân, mohorul, spunem tuturor cum am hoinărit noi pe acolo, uitând un singur element şi cel mai important. Nu, nu se întâmplau astea dacă nu erau ei, bunicii noştri, pe care azi nu-i mai vedem.

Aceasta este drama tutoror comunele din Vâlcea şi din toată ţara, ascunsă sub o definiţie seacă, sociologică..”fenomenul de îmbătrânire”. La naiba, dincolo de definiţia asta, sunt ei, bunicii noştri, aflaţi pe peroanele pustii ale trenului vieţii aşteptând ce….De multe ori sau în cel mai fericit caz, vine mai întâi cimitirul şi apoi noi….la ei.

Mihai IONESCU