Budapesta, mon amour. Oraşul de care m-am îndrăgostit în tinereţe. Iremediabil.
Este cel mai frumos oraş din apropierea României şi este un regal să-i simţi Dunărea cum ştie să guverneze, precum o împărătească neîncoronată. Este o bijuterie europeană, aflată aici, la nici 2 ore de graniţa de vest a României. Cu o Dunăre care ţine în viaţă Prinţesa Panoniei, minunatul oraş – capitală al Ungariei.
Am fost, cred, de 5 ori în acest oraş, nobila capitală a maghiarilor, situată între cele 2 forme de relief pe care Dunărea le divide absolut fascinant, între culmile elegante ale Budei şi platoul Pestei. Tot ce se desfăşoară aici este un portativ, un adevărat expozeu, noaptea şi ziua, între insula Margaretei şi podul Libertăţii, între Citadela şi Palatul Parlamentului, între Palatul Regal şi Catedrala Sfântul Ştefan.
Budapesta, da, este o poezie sau o simfonie; paradoxal, Valsul Dunării are mai multă rezonanţă aici decât în capitala austriacă. Aici este Dunărea aia, Dunărea care are o anumită aristocraţie. Ciudat, nici nu ai zice că e Dunărea de la Calafat, Corabia sau Zimnicea. Aceeaşi trăire o mai ai doar la Sulina.
Revenind la Budapesta, oraşul frumos de lângă noi, acum ani buni, când am păşit pe Podul cu Lanţuri, am spus „Wow.” Era primul meu oraş pe care îl pipăiam şi am spus că este cel mai frumos din lume. Nu e chiar aşa, dar a rămas oraşul sufletului meu.
O Budapesta în care sublimul din zvâcurile inimii are o altă proiecţie. Un oraş cât un imperiu. Pentru că nu ai cum să nu vezi, să auzi, se te mişte uriaşul de dedesubt, uriaşul istoriei care trăieşte, precum orgoliul arpadienilor, în ADN-ul fiecărui maghiar din Panonia.
Budapesta este frumoasă în toate anotimpurile, am urcat şi pe ploaie, şi pe soare, sus, deasupra lui Gellert, pe citadelă, de unde panorama este unică. Iar de alegi să te plimbi pe malurile Dunării, ai câştigat un adevărat manuscris, ireal de frumos.
Totul este artă, celebrul Bulevard Andrassy, cu metroul lui secular, cu Opera, cu teatrele, cu Piaţa Mileniului, Marea Sinagogă, Băile Turceşti, Palatul Parlamentului, Bastionul Pescarilor, sutele de palate care compun o adevărată carte de amor.
Aceasta este Budapesta. Un oraş pe care românii ar trebui să-l vadă obligatoriu. Pentru că este frumos, este aproape şi este un model. Un model de civilizaţie.
Şi poate că ar trebui să învăţăm ceva de la maghiari: mândria naţională, responsabilitatea, nobleţea.
Maghiarii au fost primii care s-au trezit, în 1956, din utopia comunismului. Şi nu au pregetat să moară pe străzile unde tancurile ruseşti restabileau un regim fals. Noi, în acel an, încă ne bucuram de minunile comunismului egalitar…
În fine, am fost de cinci ori la Budapesta, dar dacă viaţa şi timpul mi-ar permite, m-aş duce de încă o sută de ori, să ascult cum valsează Dunărea între colinele Budei şi platoul Pestei.
Liviu POPESCU
