Brâncuși, restauratorii și drumul spre UNESCO

Abia am apucat să ne bucurăm că dosarul cu candidatura operelor lui Brâncuși, de la Târgu-jiu, se pregătește să ia drumul Parisului, spre UNESCO și joi, 24 octombrie a.c., în întreaga presă izbucnește un adevărat scandal pe tema restaurării Porții Sărutului.

„Poarta Sărutului, celebra opera a lui Brâncuși din Targu-Jiu, a fost spalată cu jet de apă și a devenit galbenă, după ce sărurile de fier au ieșit la suprafață”, acuză proiectantul general al lucrărilor de restaurare, domnul Dorin Dănila, citat de toată presa. Domnul Dănilă e supărat fiindcă nu a obținut prin încredințare directă contractul pentru lucrările de execuție, spun reprezentanții Institutului Național al Patrimoniului (INP), că devizele propuse de dumnealui au fost supraevaluate și că INP îl va da în judecată pentru prejudicii de imagine aduse instituției. Mai aflăm că au fost mai multe devize pentru aceeași soluție de restaurare, care presupunea – înlocuirea tablei de plumb existente, aplicarea unei izolaţii bituminoase, curăţarea pietrei, biocidare şi hidrofugare  – lucrări care au fost plătite cu cca. 370.000 de lei și că tensiunile dintre domnul Dănilă și INP ar fi început încă din 2003. Domnul Dănilă a refuzat să semneze recepția lucrării, iar în final, comisia de recepție, după ce și-a întrerupt activitatea datorită reacției presei care a dat năvală după știri de senzație, a semnat actele de recepție, semnătura domnului Dănilă având doar un caracter consultativ. Din sarabanda pornită în presa scrisă, văzută și auzită, înțelegem că proiectantul general, domnul Dorin Dănilă, a fost plătit pentru proiectul „inițial” de autoritățile locale, pentru că INP era „amorțit” în legătură cu necesitățile de restaurarea și conservare a operelor lui Brâncuși. Cert este că domnul Dorin Dănilă, din acest motiv, precum și pentru că excutase niște expertize anterioare, se considera îndeptățit să obțină încredințarea lucrărilor de restaurare a Porții Sărutlui și a Coloanei Infinitului, cărora li se face revizia în vederea demersurilor pentru înscrierea pe Listele UNESCO ale Patrimoniului Cultural Mondial.

În jurul lucrărilor de restaurare a capodoperelor lui Brâncuși s-au iscat mereu controverse uriașe. În mai puțin de trei săptămâni, în toamna anului 1996, modulele Coloanei Infinitului au fost demontate și depozitate în containere, păzite de Jandarmerie la intervenția lui Nicolae Mischie, pe atunci președinte al Consiliului Județean Gorj, care nu voia ca celebra operă a lui Brâncuși să părăsească țara. Operațiunea de demontarea a Coloanei Infinitului l-a avut ca protagonist pe Radu Varia, preşedintele Fundaţiilor Internaţionale “Constantin Brâncuşi”, înfiinţată în 1990, la New York, care urma să preia întreaga activitate legată de operele lui Brâncuși de la Târgu-Jiu – restaurarea, conservarea, amenajarea, punerea în valoare, dar și exclusivitatea pentru exploatarea publicistică și turistică a ansamblului brâncușian. Încă din 1990, obținuse, în acest sens, aprobările necesare de la executivul vremii – premier, ministrul culturii, administrația locală. Se discuta despre restaurarea în străinătate a Coloanei Infinitului pe motiv că în țară nu erau specialiști și nici tehnica necesară pentru o lucrare de asemenea anvergură și se încerca să fie pusă în mișcare reacția Convenției Patrimoniului Mondial, de regulă promptă, pentru salvarea monumentelor de mare valoare aflate în pericol, folosindu-se ca argument notorietatea lui Brâncuși. Intervenția fermă a ministrului culturii Ion Caramitru a pus capăt întregii tevaturi, în 1997, iar la sfârșitul mandatului său de ministru, în anul 2000, Coloana Infinitului a revenit la locul ei pe verticală, fiind restaurată cu bani împrumutați de la Banca Mondială, de specialiști români, conform unei soluții agreate de experții UNESCO, iar întregul ansamblu a trecut, cum era firesc, în administrarea Consiliului Județean Gorj. Ministrului Ion Caramitru nu i-a fost ușor după o astfel de „vitejie”, dar nu mai intrăm în detalii.

Scandalurile au continuat și pe tema restaurăii Scaunelor și pe cea a refacerii cu pietriș a aleii care duce de la Poarta Sărutului la Masa Tăcerii (fiindcă, inventivi, prin 1992, administratorii gorjeni o asfaltaseră „ca să protejeze tocurile doamnelor”, provocându-se un impact de imagine sinistru, între asfalt, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și concepția lui Brâncuși despre situl în discuție), iar joia trecută am mai avut parte de unul de anvergură. Cel cu îngălbenirea Porții Săruluilui fiindcă a fost spălată cu un jet de apă sub presiune, fără avizul Comisiei Naționale a Monumentelor.

Departe de mine gândul să-mi dau cu presupusul pe tărâmul disputelor dintre specialiștii restauratori de monumente istorice.

Ca să facă Poarta Sărutului și Masa Tăcerii, Constantin Brâncuși a ales travertinul din cariera Banpotoc din județul Hunedoara. Travertinul, ca material de construcție, a fost intens folosit de romani la construirea de temple, apeducte, monumente, terme, amfiteatre și în mare măsură la construirea Colosseumului. Este o rocă sedimentară, poroasă, de calcar, din cuaternarul superior cu o vechime de 1,5 – 1,8 milioane de ani, o varietate de tuf, de culoare gălbuie până la brună, foarte frecvent folosită în arhitecura modernă pentru placarea fațadelor, pardoseli, pavaje urbane exterioare, alei de grădină, etc. Mă întreb, să nu se fi gândit Brâncuși la ploile torențiale de vară, la cele monotone și prelungite ale toamnei, la grindină… sau, tocmai pentru că s-a gândit că Poarta Sărutului trebuie să dureze sute de ani, a ales travertinul de Bonpotoc, așa cum romanii au folosit tot travertinul pentru construirea Colosseumului, și, mai aproape de noi, în București, arhitectul Petre Antonescu a ales același material pentru Arcul de Triumf.

Am să închei subiectul cu o întâmplare care are tâlcul ei. Eram la Coloana Infinitului cu domnul Ion Sanda, șeful culturii de prin anii ’90. Am remarcat o gaură de vreun centimetru la baza primului modul și am întrebat ce-i cu ea. Mi s-a explicat că specialiștii noștri erau îngrijorați că în interiorul Coloanei Infinitului (care a fost turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroșani), din cauza condensului, s-a strâns apă de-a lugul timpului și făceau planuri cum să o înlăture și cum să stopeze procesul de coroziune. Niște vizitatori japonezi, puși în temă cu problema, au întrebat. De ce nu faceți la bază un orificiu de un centimetru, ca să se scurgă apa afară?

Că discuții între restauratori au fost, și vor mai fi fără îndoială, știm asta cu toții, dar scandalul Porții Sărutului a fost tocmai bine plasat în perioada în care ne tot pregătim să trimitem spre UNESCO dosarul  Ansamblului  lui Constantin  Brâncuși de la Târgu Jiu.

Noroc că premierul Victor Ponta, ajuns la Târgu-Jiu ca să aniverseze 75 de ani de la inaugurarea Ansamblului lui Brâncuși, a pus capăt disputelor, hotărând că va recurge la o comisie de experți străini care să lămurească problema. Alți bani, altă distracție. Oare, Brâncuși ce și-o fi spunând, acolo sus în cerul lui?

Ligia Rizea

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *