Blestemul din Oteşani, cel care a dus la dispariţia a două familii

Blestemul unei chivuţe, cam aşa este istoria tristă a două familii aristocrate care au trăit în frumoasa vale a Luncavăţului, la Oteşani.

Oteşaniul de azi este o localitate cu case mari cu un etaj, cu multe livezi de pruni, care se pregătesc să îmbrace rochiile de mireasă ale lui aprilie, o comună pe unde trece Luncavăţul,  râul care l-a învăţat primele solfegii pe marele compozitor Ion Dumitrescu.

Dar, dincolo de parfumul corcoduşilor în floare de pe Valea Trovanţilor, se află o dramă, o istorie tristă a familiilor Stătescu şi Ştefănescu, două mari familii boiereşti, care au stat mărturie epocii mijlocului de veac XIX şi începutului de veac XX.

Familia Stătescu a dat României lui Cuza şi, apoi, României moderne mai multe generaţii de deputaţi şi de secretari de stat, iar familia Ştefănescu  este cea care a dat României mari ofiţeri de armată, încă de la 1878 şi până târziu, spre Al Doilea Război Mondial.

„Bătrânii satului îşi amintesc de cele două caleşti cu blazon  care mergeau pe uliţele satului şi de domnişoara Stătescu, cea care a murit la 90 de ani”, spune Mircea Oprişor, primarul din Oteşani.

Cele două familii stăpâneau moşii una lângă alta, din deal în deal, cum se mai spune la Oteşani, adică păduri, livezi, vii, luncă de legume. Familii bogate, membre ale Partidului Conservator şi apoi ţărănişti.

Numai că, la începutul secolului al XX-lea, între cele două familii izbucneşte un aprig conflict, care pune punct unei prietenii care părea fără de sfârşit.

Cele două familii aveau reşedinţele alăturate, conacele erau la nici 200 de metri distanţă. Conflictul se spune că ar fi fost unul amoros. Dar, în fapt, are şi o altă explicaţie. Iniţial, se spune că Tudor Stătescu ar fi urmat să se însoare cu Alexandra Urşianu, dar, după doi ani de prietenie între cei doi, Alexandra Urşianu se înamorează subit de Dan Ştefănescu, locotenent de roşiori, vecinul de moşie.  Cele două familii se pizmuiesc pentru această pricină, iar la Răscoala din 1907, Stăteştii au complotat cu clăcaşii pentru a distruge recolta Ştefăneştilor.

Mama lui Tudor Stătescu apelează la o chivuţă, o ţigancă bătrână din sat, celebră pentru farmece şi deochi. Şi pune de blesteme asupra Ştefăneştilor. Asta se află după ce Alexandra Urşianu, viitoarea noră a Ştefăneştilor, se îmbolnăveşte brusc şi moare. În realitate, se spune că, de fapt, Tudor Stătescu ar fi pus ochii pe moşiile Urşienilor de la Popeşti, şi nu sentimente prea mari în povestea de amor.

Dan Ştefănescu, logodnicul rămas văduv, pleacă, de supărare şi amar, în războiul româno-turc şi moare la Turtucaia. Jupâneasca Ştefănescu, mama îndurerată, apelează şi ea  la serviciile chivuţei şi pune blestem asupra Stăteştilor. Ambele blesteme ţineau de „stârpirea neamului”.

Cert este că azi nu mai există niciun urmaş pe linie dreaptă al celor două familii. Ultimul descendent a fost medicul Ion Ştefănescu, cel care a murit în anii ’70 la Bucureşti. Acesta a venit şi l-a deshumat pe tatăl său, Colonel Hrisa Ştefănescu, din cimitirul satului şi l-a reînmormântat la Bucureşti, având obidă şi ură pe satul natal. Medicul nu a mai avut nici el urmaşi.

De partea cealaltă, avocatul Anton Stătescu, care domicilia în Bucureşti, a murit la Canal, fiind membru ţărănist. În timp ce sora sa, Alexandrina Stătescu, a murit la 90 de ani, la conacul din Oteşani, fiind cunoscută drept „domnişoara”… Copii satului o numeau nebună, făcându-şi apariţia foarte rar.

Din conacul Ştefăneştilor a mai rămas în picioare un zid, în schimb conacul Stăteştilor a fost cumpărat de un investitor şi, în prezent, se află în plin proces de renovare.

Ştefăneştii şi Stăteştii nu mai există, aşadar.  Au supravieţuit doar unele istorisiri cu domnişoara sau cu grecoaica, soţia lui Hrisa Ştefănescu, cea care mergea cu argatul după ea, pentru a-i ţine umbrela de soare…

O poveste frumoasă, tristă în esenţă, dar care adaugă un farmec aparte acestei vechi comune nobiliare a Vâlcii, Oteşanii de Luncavăţ.

Mihai IONESCU