Biserica “Morţii cu Coasa” e împietrită de 300 de ani, pe malul Luncavăţului

“Nu eşti cuminte, te duc acolo la biserică, să stai o oră lângă moartea cu coasa sau toată noaptea!”. Nu, nu e nimic aici ciudat, este cât se poate de normal, sau era, la educaţia ţâncilor din Oteşani. Era o avertizare care imediat îl cuiminţea pe mucos.

Mii de copii au ştiut de frica acelei biserici. Treceau în fugă pe lângă şi mai apoi, adulţi fiind aveau o strângere de inimă, când mergeau la slujbă şi pe furiş, aruncau un ochi la acea frescă…

Pictura de pe peretele exterior era groaznică ca simbol! Moartea cu coasa. Este simbolul sfârşitului, al blestemului, unicat în Vâlcea, vechi de peste 300 de ani, pe malul Luncavăţului.

Imagine-cliseu asociata morţii, cea mai răspândita reprezentare a inevitabilului sfârşit al omului, personajul cu mantie neagră şi înarmat cu o coasă a devenit, în decursul secolelor, un element de bază ân cultura populară. În fresce şi gravuri, în filme şi cântece, pâna şi în desene animate, personajul cu coasa e peste tot. După cum şi ceea ce semnifică el e peste tot. Si peste toate.

Atunci, pentru a îmblânzi oarecum fenomenul morţii, pentru a-l apropia de înţelegerea lor, au recurs la o metodă brevetata, testată de-a lungul timpului şi cu eficienâa demonstrată: personificarea. Şi-au imaginat cum ar putea arăta moartea şi au portretizat-o; intr-un fel, au umanizat-o, reprezentand-o ca pe un om. Bărbat sau femeie? 

La Oteşani, imaginea şi acum te face să stai departe de zid. Ea stă vie acolo peste timp şi te pândeşte cu desaga ei de suflete. Şi azi, are un dinamism al fiorului, al temerii.

Biserica cu hramul „Buna Vestire” se află chiar în centrul satului Oteşani, pe malul stâng al râului Luncavăţ, ca o cetate, lângă locul unde s-au luptat doi cavaleri greci. Numele lor este inscris pe cruce. Doi cavaleri greci, care trăiau la curtea lui Mavrocordat, prieteni buni iniţial, au intrat în conflict pentru o fată din zonă. Cel care era ţiitorul ei, a prins-o într-o noapte cu pritenul săi. Evident că soarta s-a decis la un duel.

Altă legendă spune că cei doi erau chiar fraţi din Salonic. În fine, înaintea luptei, s-a pus legământ. Cel ucis să fie îngropat de învingător, pe malul acestui râz. Aşa s-a întâmplat şi o cruce mare stă şi acum la sud de biserică, pe care sunt înscrise numele celor doi cavaleri.

Revenind la biserică, aşa cum reiese din pisania săpată în piatră deasupra intrării în pronaos, biserica a fost construită din zid, în formă de navă, în anul 1773, de către jupân Ioan, vătaful Talin, jupân Nanu Grecu, Constantin Drăghici şi fratele lui, polcovnicu Cincă.
 Ctitorii sunt: preotul Pre­da din neamul lui Stan Armaşu, preotul Cârstea, Ioan, Matei, Tudor şi Gheorghe. Clopotniţa acestei biserici a fost reînnoită în anul 1837 de Matei Grecu şi Stan Prodescu. În iulie 1850, a fost restaurată zugrăveala interioară şi exterioară de boierul Niţă Prodescu cu soţia sa, coconul Nicolae Oteşanu şi Maria, soţia lui Radu Grecu Craioveanu. Biserica a mai fost reparată în anii 1927, 1973.

Între anii 1995 şi 1997, la iniţiativa preotului Gheorghe Bădoi şi cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Gherasim, astăzi Arhiepiscopul Râmnicului, biserica a fost consolidată şi acoperită cu şiţă, iar pictura a fost restaurată integral.

Dar dincolo de istoria ei, de arhitectura, de zidurile impunătoare, de crucile ale căror simboluri se pierd în timp, se ramarcă cea care stă pe un morman de pietre sub formă de căşiţe de viespi, pictura este monumentală. Iar imaginea Morţii cu Coasa, unică se pare în regiunea Olteniei rânjeşte de acolo din umbra secolelor şi va rămâne pentru eternitate ca simbol al faptului că suntem doar vremelnici, noi, pe aici, pe malul apei care curge spre infinit…

Liviu POPESCU

2 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *