Azi sunt 20 de ani de când Râmnicu Vâlcea a fost asediat de populismul socialist retrograd (Penultima Mineriadă)

Ingrediente: O restructurare economică deficitară, un judeţ înapoiat economic, forţe de ordine slab pregătite, un preşedinte slab, un premier superficial şi un populism exacerbat.

Eram încă student la Bucureşti când urmăream venirea minerilor, în acel ianuarie de 1999, spre capitala ţării, via Horezu. Ne aflam, aşadar, în 1999, când CDR preluase dezastrul economic (1996) al PSDR-ului, falimente bancare de răsunet, o economie de stat falimentară. Din păcate, CDR îşi pusese tot acoliţi de partid în funcţii, iar restructurarea economică a lui Berceanu însemnase doar spargerea unor blocuri economice monolit în bucăţele mai mici, în niciun caz management privat, pe bază de profesionişti, sau privatizare.

În minerit, s-a luat decizia, după 9 ani de căpuşare economică, de a închide parte din minele „nerentabile”. În Valea Jiului se crease o mafie, un stat autonom economic, protectorat al politicilor, un fel de Sicilie închisă, ale cărei reminescenţe se văd şi astăzi. Închiderea minelor, adică a resurselor acestui „stat mafiot” prin care se dădeau şpăgi la Bucureşti şi prin care se perpetua un fel de Bizanţ medieval în interior (actualele CEO şi CE Hunedoara sunt copiii acestui Bizanţ), normal că a produs panică şi revoltă, şi până la Mineriada Penultimă nu a fost decât un pas.

Societatea românească, dezamăgită de promisiunile CDR, nefructificate în realitate (ţărăniştii erau şi ei politruci, ca şi pedeseriştii), a cauţionat aceste răzmeriţe, greve la început şi, ulterior, susţinerea pe faţă a marşului minier spre capitală.

Lupta de la Costeşti, în care s-au văzut o forţă de ordine incapabilă să gestioneze o convulsie socială şi un uriaş suport popular rural pentru ortaci, a dus la fatidica zi de 22 ianuarie, zi în care Râmnicu Vâlcea a fost efectiv ocupat de aproximativ 10.000 de mineri. Un oraş condus, în acea vreme, de primarul elegant Sorin Zamfirescu, un edil de toată isprava, omul despre care se spune că a pus bazele emancipării acestui oraş gri, socialist, cum era Râmnicul nostru.

Minerii au blocat centrul şi, din fericire, nu au fost mulţi susţinători ai ortacilor, cum s-a întâmplat în Târgu Jiu, iar tentativele de a distruge Prefectura sau Primăria s-au soldat cu un eşec. Din păcate, prefectul de Vâlcea a fost victima agresiunii, acesta fiind lovit la propriu chiar de Miron Cozma.

Administraţia locală a gestionat foarte bine situaţia, în contextul în care aveam în oraş 10.000 de indivizi destul de înfierbântaţi, mineri totuşi, cu un anumit grad de educaţie şi o anumită stare de spirit, victime ale manipulării din ultimii 10 ani.

Din fericire, compromisul de la Cozia, un joc pervers făcut de premierul Radu Vasile, a dus, temporar, la detensionarea situaţiei. Pe Dealul Negru era deja armata scoasă pe drum şi se putea ajunge la o confruntare cu victime. O detensionare de moment, pentru că, în luna februarie, minerii au reluat marşul, de data asta via Slatina, dar acolo, în sfârşit, forţele de ordine au reuşit să pună capăt acestor aventuri primitive din România, încheind definitiv capitolul Mineriade.

Ce e de concluzionat? Faptul că România a fost condusă, din păcate 10 ani, de două blocuri politice similare ca practică, chiar dacă adversare ideologic. Niciuna nu a fost în stare să pună ţara noastră pe o direcţie economică şi mentală corectă, amândouă au avut apucături de clientelism, nepotism şi ambele au dovedit incompetenţă economică. Singura parte bună este doar la nivelul extern – Constantinescu a ales tabăra europeană, în contextul Războiului din fosta Iugoslavie, şi a început negocierile de aderare la UE. De menţionat ultimul an al lui Mugur Isărescu, premier care a demarat primele reforme fiscale ce au urnit de pe loc economia românească.

În rest, vorbim de perioada 1990 – 2010 ca fiind Evul Mediu al Democraţiei din România, protagoniştii fiind PDSR, CDR şi PD.

Liviu POPESCU