Anul 2020: Despre anul în care Pământul s-a oprit

Imaginea pe care o am în minte e a unui pământ care s-a oprit din rotaţie. S-a înţepenit într-un obstacol invizibil şi nu poate să continue. Iar lumea încearcă fie cu răngi să-l împingă, fie s-a speriat şi s-a ascuns prin crăpăturile sale din calea prăpădului.

Am văzut atâtea filme despre catastrofe, comete care vor să lovească pământul, nucleul oprit, războaie atomice, zombie care ocupă planeta, filme de Hollywood dar, nu aş fi crezut vreodată că am să fiu actor într-un film real, turnat zilnic, de dimineaţa până seara. Nu aş fi crezut că după o iarnă blândă, în care prima zăpadă a căzut abia la finele lui martie, nu aş fi crezut că în jurul focului de tabără de revelion, când aşteptam acest an, cu concediile lui mediteraneene, cu Paştele, cu zarzării înfloriţi, da, nu aş fi crezut, că în aprilie am să sap tranşee şi am să privesc de după ulucile curţii mele, imaginile vechi ale plimbării prin parcuri, ale râsetelor din cafenele, ale unui an, atât de hâd, un an în care pământul s-a lovit de un bolovan invizibil, numit atât de regal „Coronavirus”.

Suntem în tranşee, ascunşi prin firide, prin crăpăturile oraşelor, mergem cu declaraţii, adolscenţii îşi admiră iubitele prin ecranul Whats Up-ului, fugim de prieteni la prima tuse seacă, ne enclavizăm şi ne zgâim ochii la Cercel, Rafile sau Arafat, implorând să ne scoată din acest vacuum, în care depresia, defetismul, absurdul vieţii ne-a împins.

Frunzărim pagini de net, căutând toate ştirile care privesc vreun antidot, ne întrebăm dacă ştiinţa care ne spune că poate planifica zboruri pe Marte este capabilă să anihilieze în laboratoare acest virus care ne răpune vârstnicii şi suferinzii.

Unde sunt parcururile cu plimbările în  doi, pe sub magnolii înflorite, unde sunt poienile cu păturile întinse printre păpădii şi flori de câmp, unde sunt terasele zgomotoase, unde răsul cristalin al unei brunete îndrăgostite întrerupe discursul aprins al un pătimaş şi hazliu personaj. Unde sunt curţile şcolilor, pline de chiuituri de copii, unde e sunetul soneriei care anunţă începutul orei de mate! Unde s-au ascuns mamele cu cărucioare cu prunci care arată cu degetele grăsuţe porumbeii, unde sunt bătrânii care bârfesc politică la scara blocului.

Toate au dispărut în cozile cuminţi de la market, unde cu mască pe faţă, ne aşteptăm rândul să cumpărăm făină şi ulei, spirt, să fugim unii de alţii, să nu mai admiri decolteul inspirat al unei femei frumoase. Fugi de ea, uitând cât de frumos este să flirtezi, să răzi, să mergi la un meci, să aştepţi ziua izbăvitoare de sâmbătă, după cinci zile de muncă, ştiind că ai luat un bax de bere, pe care îl vei deguzta cu prietenii, aruncând pe piaţă ultimele bancuri.

Suntem în tranşee şi mâncâm la gamelă, în mocirlla singurătăţii, de sus, cade în stropi, magofonul poliţiei care te închide în sertarele oraşelor, îţi sapi cu lopata, un loc ferit de strănuturi în rafale, ale mitralierei coronariere. Citeşti scrisori de net şi stai la pândă, aici, sub mantaua depresiei, visând la momentele de după, când vei lua la pas parcurile, străzile, vei îmbrăţişa din nou oamenii, vei sta o zi întreagă la o terasa şi vei da în fiecare oră, o bere, la toţi trecătorii evadaţi din infernul anului 2020.

Stai în tranşee şi aştepţi ordinul unui superior de atac, de a ieşi de sub pământ, de a cuceri un război nefericit, de a urni pământul care nu pleacă de pe loc iar cu fiecare cheie pe care o învârţi, se aude zgomotul sec al angrenajului, arătând ca bateriile sunt goale şi lumea împinge în spate fără folos.

Ai vrea să închizi ochii, să adormi, într-o seară şi dimineaţă să te trezeşti pe 1 ianuarie, din cel mai urât coşmar al uimanităţii, să dai drumul la televizor şi să vezi Piaţa San Marco, plină de turişti iar Dumnezeu să îţi spună că fost doar un vis, strecurat în cele 5 ore de somn, un  test de anduranţă…

Liviu POPESCU