Anii 1859, 1877, 1916(1918), 1989, 1998 și 2007 sunt ”sclipirile de geniu” ale națiunii române

Azi sărbătorim fondarea României. Pentru mine, ziua de 24 ianuarie 1859 este mai importantă decât 1 Decembrie 1918. Pentru că 24 ianuarie 1859 este anul în care ne-am strecurat cu o inteligență sclipitoare în Vastul Concert European, dominat de prusaci, austro-ungari, otomani, ruși, francezi și ne-am format un nume. România.

Până atunci eram două ducate mititele, zonă tampon, un fel de no man’s land, blocate într-o tranziție între feudalism și modernitate. Sclipitoarea generația pașoptistă, o  generație care a studiat în afară și care a intrat imediat pe frecvența conștiinței naționale a reușit admirabilul șiretlic de a pune granzii Europei în fața faptului împlinit.

Este momentul de aur al României, un fel de ”amazing grace” care a dat șansa ulterioară a parcursului european al națiunii române.

Anul 1877 este iarăși un an de inspirație, când decidem de a ne alătura rușilor în războiul cu turcii, o decizie care ne aduce un an mai târziu independența. Din acel moment, România își joacă o carte fantastică pe scena Europei. Beneficiind deja de o clasă politică foarte bine consolidată și de o monarhie strălucită.

Anul 1916 este un an din nou foarte important, anul când optăm pentru Antantă, este anul care îl cauzează pe 1918. Fără 1916 și fără principiile Wilsoniene, Transilvania nu revenea României.

România intră apoi în marasmul și abisurile mijlocului de secol XX, unde toate cărțile sunt jucate prost, culminând cu 23 august 1944, decizie neinspirată, din punctul meu de vedere. Ieșim ca națiune învinsă din război și sub opinca rusească.

Din fericirea, avem anul 1989, când reușim, din caverna comunismului ”coreean” (comunismul în Ungaria, Cehoslovacia, RDG sau Polonia era parfum față de stalinismul românesc) să erupem în decembrie și să începem anevoios, drumul emancipării noastre occidentale.

Anul 1998, este an de cotitură, este punctul final al Evului Mediu Democratic românesc, anul în care președintele Emil Constantinescu, contrar opiniei publice majoritare, optează pentru NATO, în războiul iugoslav, oferind drept de survol avioanelor americane care bombardau regimul tribal al lui Milosevic. O decizie care pe Constantinescu l-a costat mandatul dar România a câștigat viitorul. România este în prezent un stat în dezvoltare și emancipat, sârbii de lângă noi, sunt încă la nivelul pe care îl aveam noi, economic vorbind, prin anii 2000.

După acel an de grație 1998, lucrurile se schimbă în bine, 2004 vine firesc cu aderarea la NATO, mai ales după 9/11 2001 iar 2007 este cireașa de pe tort. Din 2007 România intră acolo, unde îi era predestinat să ajungă. În marea familie a civlizației occidentale și navighează contingent spre stabilitate și echilibrul social și economic.

Anul 2007 închide așadar lungul drum al unei țări născute în urmă cu 162 de ani, în iarnă lui 1859, pe 24 ianuarie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *