Andreea Ştefan, al 58-lea înger, a plecat din Râmnicu Vâlcea…

Aşa a fost scris. Ca un înger să plece din Vâlcea. Nu, nu am cunoscut-o pe Andreea, dar o ştiu bine, o ştiu cum era adolescentă, cum scria primul ei oracol, cum a avut emoţii în clasa I, atunci când a avut prima serbare şi recita prima poezie. Aşa fac îngerii, sunt pe pământ trimişi ca să fie oameni frumoşi.

Apoi, am văzut-o pe Andreea când a venit acasă cu premiul. Mama ei a strâns-o în braţe. Pe Andreea înger o ştiu de când umplea, în bucătărie, clătitele cu gem de caise. Îi plăcea probabil dulceaţa de nuci. Andreea era băieţoasă, cred. Era fata aceea năbădăioasă, dintr-o bucată. Apoi a citit Vernes, Flaubert, Proust…  Andreea părea dură pe exterior, dar plângea atunci când citea Minulescu, când asculta Alifantis.

Şi, apoi, îngerul Andreea a devenit un adolescent frumos. Şi băiatul dintr-a noua, şi cel din a zecea, şi pistruiatul de la B şi ochelaristul de la A erau topiţi după ea. Îndrăgostiţi lulea. Unul îi scria poezii, altul îi trimitea muzică.  Andreea râdea şi era prietenă cu toţi. Dar Andreea era un om frumos. Nu se supăra, era deschisă, avea spirit de glumă. Asculta zdrăngăniturile alea de chitară. Muzică rock.

Andreea avea şi ea jurnalul ei. Voia să iubească, privea teii când înfloresc, îi plăceau florile nerupte din grădină şi izvorul de munte cum şerpuieşte printre brazi. Era nebună, probabil, după excursiile cu gaşca, sus, pe crestele munţilor.

Andreea iubea să stea la foc de tabără, să asculte o chitară de munte. Andreea nu era o învinsă. Ea se ridica mereu când o izbea un eşec. Apoi s-a îndrăgostit. Nu ştia cum să îi spună mamei. Că nu mai e copil. Poate i-a spus.

Andreea era îngerul nostru trimis de Dumnezeu să-şi trăiască pasul omenesc. Andreea se plimba prin parc, iubea animalele, urmărea, probabil, dansul vrăbiilor în jurul unor pufuleţi aruncaţi, îl iubea pe maidanezul de la bloc, pe pisica lui tanti Nuţi de la etajul trei. Andreea Ştefan era prietena tuturor. Ea nu spunea nu, dacă un vecin o ruga ceva.

Andreea mergea cu Dacosul la Bucureşti, ca noi toţi, ceilalţi. Ofta când avea sesiune. Dar nu avea încotro şi trebuia să treacă, cu bine, şi acest examen. Vorbea mult cu mama şi cu tata. Era copilul acela frumos, pentru care liantul dintre cer şi pământ se numeşte înger. Andreea ştia bine ce culoare au păpădiile iarna. Da, nu trebuie să ne mire, păpădiile, iarna, pentru îngeri au culoare. Numai îngerii pot vedea păpădiile iarna.

Andreea voia şi ea să aibă serile ei, să aibă familie, copii zănateci, focul din şemineu. Deja şi-a spus „când fac 30, îmi caut rostul meu”.

Copilul cu părul toamnei acum se pregătea pentru viaţa de adult. Dar…

„Te pup, mami, mergem la club în seara asta şi poate mâine venim la Vâlcea. Să vedem cum ne trezim. Da, e o formaţie d-aia dură, ştii tu”.

Şi a fost Colectiv. Ultima seară. Andreea a stat apoi, la limita cerului, trei săptămâni. A stat, a vorbit cu Dumnezeu mult. Şi Dumnezeu o iubea de tot şi a luat-o cu el pe aleile raiului. Of, Andreea i-a făcut cu mâna mamei şi tatălui, ştie că nu au putut să o vadă, dar inima lor a simţit sigur asta. Lacrimile pe care mama le-a trimis azi au ajuns la Andreea sus, în paradis, le-a pus într-un plic. Să le păstreze pentru revedere.

Îngerul nostru e acolo. Acum, seara, una din stele e a Andreei, Andreea copilul cu coroniţă dintr-a doua, cu oracolul dintr-a şasea, după care era topit pistruiatul de la B, din liceu.

Zbor plăcut spre casă, Andreea Ştefan!

Mihai IONESCU