A fost odată, în viața mea, 15 iunie 1980 și ceva…

Da, era ultima zi de școală, prima de vacanță. De fapt nici nu mai conta acea ultimă zi. Era anul ca și dus. Eram în gimnaziu și gata. Începeau două luni de paradis. Tremuram de emoție. Vedeam cum mi se adună lucrurile de prin casă. Mi se făcea bagajul. Pantaloni scurți, tricouri, teniși.

Traista în mână și împachetat fedeleș, cu două pâni calde eram urcat în rată și trimis în cea mai frumoasă stațiune a vieții. La țară. La Popești, la marea Luncavățului. Autogara aia veche, cu peroane, cu tăblițe pe autobuz (ani întregi m-am tot gândit unde naiba pleacă Valea Babei). Vocea impiegatului. Împinsul la ușă, mirosul de autobuz, de oameni feluriți, de sacoșe de rafii, ștampila șoferului și urcatul rapid pentru a găsi un loc la geam. Nici un terminal de aeroport nu se compară cu acea senzație care mă trimitea în lumea visului.

Coboram la Curtea și începea startul celei mai frumoase perioade din viața de copil. Vacanța de vară. Acolo mă reîntâlneam cu toată gașca de nepoți, ca și mine, de copii din zonă. Din prima zi se punea totul la cale.

Aflam unde are Luncăvățul toiurile cele mai adânci, cine are cameră de tractor pentru scaldă, unde se prind carașii, unde bate plătica.

Eraua așadar în lumea reală următoarele. Scalda la râu, de dimineața până seara, de veneam acasă flămând, de goleam două castroane cu mămăligă și lapte. Pisica tărcată fătase din nou trei pisoci jucăuși. Câinele mă urmărea peste tot. În curtea ceapa era dreapt, nucii, duzii erau la fel de înțelepți.

Bunică-mea rămânea din nou fără o perdea veche. Aceea devenea plasă de pește. Cu două brațe de lemn, cu plumb la bază. Și plecam de la Șirineasa de la sere până sus, dincolo de Cotoșmanu. Patru băieți eram: 2 băteau, 2 țineau plasa. Se umpleau deasagii de pește, atât de mult, încât hrăneam și pisoii și cățeii și pe noi, seara.

Iar serile erau basm. Statul la poartă, jucatul kemsului, șepticii, fotbalului, unde porțile erau merii de pe zonă, până noaptea la miez, obligatea, tenisul cu piciorul pe asfalt, că treceau mașini odată pe oră. Dormitul afară în pat, sub stele, și zumzet de greieri.

islazul cu vitele, cu țurca jucată, cu vacile scăpate în porumbii Ceapeului, cu furtul de mere din Trăistari. Cu fânul cosit și mirosul care te înnebunea.

Cu mersul după lemne, surcele, cu căruțuri cu țepi, unde aveam timp și de pac pac și alte jocuri și de fript bureți. Și de băut apă, dintr-o fântână seacă. Și de Crucea Lenii, de unde se vedea departe Oltul.

Știam toate potecile, Pârcioaica, Brătășanca, Peretul, Matca. Unde ne-am răscurnat cu carul cu coceni. Cu treieratul și făcutul covercilor din baloți. Cu mersul după mure, de am ajuns în culmea Cărămizilor și am descoperit Roeștiul, de parcă văzusem Marte prin telescop.

Cu cărțile pe care mi le aduceau ai mei de la biblioteci și citeam. Frate, citeam câte douăzeci de cărți în vacanța aia, că erau lecturi suplimentare și erau obligatorii. Și le povestea din cărți și celor de lângă mine.

Și mersul la biserică și la cele două mari bâlciuri, de Ziua Minerului la Cârstănești și de Obrejenie la Lădești, unde luam alviță, înghețată, ceas de plastic, ochelari de soare, mingiuță cu rumeguș și șoarec cu ață pentru pisici și fluierici cu pană.

Și mijeam ochii la gamebele unei dudui care venea să spele rufele la Luncavăț. Și ne lăudam aiurea cu nu știu ce cuceriri dar fugeam de fete ca de balauri.

Asta era vacanța, cu mers la furat de cartofi de la ceapeu, cu câte și mai câte. Până la 1 septembrie, când paradisul meu se termina brusc.

Începe era Petrică. Veneam la Vâlcea, pentru ultimele două săptămâni. Și trebuia să scriu din Petrică și compuneri despre cărțile citite. Mai ieșeam seara și mă uitam superior la ăia care nu avea țară și stătuseră la bloc. Mă invidiau.

Vacanțele erau sporadic sparte de o ieșire la mare cu ai mei dar nimic nu se compara cu Popeștiul în care am trăit atât de ferit cât pentru toată viața.

De aceea, în clasa I când ne-a întrebat tovarășa învățătoare, care este capitala României, eu am ridicat mâna și am răspuns cu voce precipitată: ”Sat Dăești, comuna Popești, județul Vâlcea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *