Ocnele Mari, oraşul dinozaurului împietrit

Văd fântâna copilăriei mele, fântâna fermecată a cărei apă s-a ridicat la cer în visul meu de copil şi ca un şarpe uriaş s-a încolăcit în spaţiu, parcă încercând să sugrume vidul… Mă văd pe mine plutind printre stele, privind uimită puterea şi furia acestui animal straniu. Era o fântână undeva pe lângă drumul principal lângă nişte şiruri de porumb şi mulţi pruni, vecină cu un gard vechi încărcat cu bălării. Misterioasă, parcă te ademenea curios încercând să afli ce este cu ea, plină de muşchi şi răcoroasă în adâncul ei, cu o apă rece şi limpede. Mă aplecam uşor sprijinindu-mă de marginile ei şi priveam în jos încercând parcă să aflu ceva, un secret, o cale subterană spre tărâmuri necunoscute de oameni.

Apa din fântânile de ţară nu se bea, aproape că se mănâncă, e ca o degustare rafinată oferită de Dumnezeu pentru aleşii Lui. Vedeţi, eu nu pot uita fântâna aceea şi nici nu mai ştiu dacă apa ei era bună de băut, sau poate că era o fântână părăsită, dar am visat-o atunci şi nu o pot uita, şi mă întreb şi acum ce mister o făcea să fie atât de puternică de a intrat pentru totdeauna în sufletul meu?

Voi ştiţi „Coama Dinozaurului”? Cine nu urca pe ea nu era om adevărat! Plină de ferigi şi brazi, nu prea umblată, sălta semeaţă deasupra satului. Îmi şi imaginam măreţul saurian scuturându-şi gâtul lung şi zburlind brazii de pe coamă, trezindu-se la viaţă parcă şi păşind lăsând un gol imens în urma lui. „Evantaiul”, denumirea cochetă a unei spărturi de deal de unde puteai să te aprovizionezi cu tix pentru toată viaţa! Spre bucuria gospodinelor care generaţii au spălat cratiţele cu praful alb, cadoul dealului generos.

Livezile imense pe unde alergam cu prunele şi merele în poală, culese la repezeală să nu ne vadă cineva, ţipând ca nebunii cu gurile strepezite de acreala lor, alergănd peste dealuri de poveşti încărcate cu de toate, ca în Rai…cred. Iar licurici ca în părcuţul din centrul satului eu nu am mai văzut! Mii de luminiţe în fiecare seară târziu împodobeau boscheţii ca lustre magnifice la un bal de poveste. Noi, piticii, le adunam lumina în borcane şi ne minunam că nu înţelegeam cum fiinţele acelea micuţe pot lumina! Căscam ochii mari şi uimirea nu ne dădea pace!

Am mai auzit eu poveşti cu strigoi ca la tanti Lenuţa cea cu casa mare? Niciodată! Ascultam şi trebuia să mă culc, ghemuită de groază, pe căldura de vară, sub pătura mult prea călduroasă, de mă treceau toate apele că parcă vedeam strigoiul cum vine la mine… Grea cumpănă pentru mine, biet copil prea cu ascultare la poveşti de groază… Of!

Şi unde e Bonzi, căţelul meu iubit pe care l-am lăsat în grija lui nea Costică şi a lui tanti Tili, în fiecare an până la sosirea vacanţei când se tăvălea de bucurie ca să mă întâmpine şi eu mă miram de fiecare dată că nu m-a uitat… Şi biserica aceea din mijlocul Ocnelor de era surpată dar îi stăteau sfinţii in picioare frumos aranjaţi pe ziduri şi coloraţi ca în prima zi. Că mă plimbam prin jurul ei şi mă întrebam: Doamne, dar nu o pune nimeni pe picioare să se înalţe la loc că tare frumoasă pare!?

De departe, de peste timp, îmi face cu mâna un loc de poveste: Ocnele-Mari.

Adriana Ioncu