28 de ani de la Revoluţia Anti-Ceauşistă, 27 de ani şi jumătate de la Revoluţia Anti-Comunistă…

România este printre puţinele state est-europene care nu au avut un frumos deceniu ’80-’90, aşa cum au trăit restul statelor socialiste. Nu am avut o disidenţă anticomunistă oficială, o grupare consolidată, colocvială, precum cele care au funcţionat în Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria. Nu am avut o disidenţă anticomunistă, ci spoturi de disidenţă, dar una anti-Ceauşescu.

România era, în anii ’80, un stat stalinist pe model coreean, spre deosebire de socialismul cu accente civilizate (iluminat sau de gulas) din ţările vecine, noi trăiam într-un ev mediu, asemănător celui din RDG şi Albania, cu o securitate omniprezentă şi omniscientă, cu o mentalitate alterată, cu o depersonalizare până la chinezismul revoluţiei culturale a lui Mao. Închişi, blocaţi, fără a gândi alternative de sistem, ci doar căutând o speranţă în schimbarea unui om.

Se ajunsese la un astfel de prag încât chiar şi o succesiune prin Nicu Ceauşescu era de preferat. România nu gândea un sistem alternativ, democraţia era o utopie, spre deosebire de situaţia de la unguri, polonezi sau cehi, care erau familiarizaţi, în grupările de disidenţă, cu discursuri occidentale despre democraţia participativă.

Hăituit de foamete şi oboseală, sleitul popor român, torturat mental, oprimat în intimitatea lui de către cel mai an(i)omalic regim comunist din Europa, aştepta şi spera în căderea lui Ceauşescu printr-un miracol.

Dar, deşi în decembrie ’89 s-a strigat „Jos Comunismul”, asta era doar o suprapunere totemică a celor două itemuri (Ceauşescu şi sistemul). Pentru că nimeni nu era pregătit să înlocuiască un regim. Poporul român, în cea mai mare parte a sa, dorea program tv mai lung, magazine alimentare pline, coca-cola şi ciocolată occidentală şi fabricile de stat. Noţiunile de economie de piaţă, pluripartitism, democraţie participativă, negocieri, opoziţie erau complet abstracte pentru cei care, acum 28 de ani, se aflau, în marea lor majoritate, pe străzi.

Asta nu înseamnă că sunt mai puţin eroi. Dimpotrivă, curajul de a înfrunta un demon, un despot, un Kim Jung de anii ’80 a fost fenomenal, chiar dacă, în spate, disidenţa din PCR la Nicolae Ceauşescu era cea care a orchestrat totul, cu precădere după 22 decembrie. O orchestrare sinistră, care a dus la atâtea morţi nevinovate.

România a traversat în acele zile o restructurare gorbaciovistă, dar cu arme şi morţi, totul pentru a consolida un regim comunist de catifea. Un regim care nu înţelegea nimic din ideea de stat democratic. Ion Iliescu nu pricepea ideea unui post privat TV (Soti), cum nu înţelegea ce caută un Raţiu, un Câmpeanu sau un Coposu pe scena politică. Nu concepea rostul PNT-cd, PSD (Cunescu) sau PNL. Cum, din păcate, peste 80% din populaţia României nu accepta asta. De ce? Aşa cum am spus, ermetismul în care am trăit ne-a văduvit de cultură politică şi de înţelegerea faptului că în lume exista şi altceva decât „socialismul cu faţă umană”.

Revoluţia anticomunistă a început abia în aprilie, odată cu Piaţa Universităţii şi cu micile mişcări prealabile anti-FSN din Bucureşti. O revoluţie a elitelor, a celor care voiau o schimbare de substanţă, o resetare a regimului, o formatare a României de atunci. Chiar dacă a fost învinsă grotesc de „conservatori şi nostalgici” pe 13-15 iunie, revoluţia anticomunistă a continuat sub diferite forme, reuşind, în cele din urmă, să învingă definitiv la 1 ianuarie 2007, odată cu integrarea României în UE, ca stat de drept, cu o economie funcţională şi ca partener geostrategic pentru lumea bună.

România de astăzi, dincolo de convulsiile politice parlamentare din aceste zile, este un stat modern, de orientare europeană, cu un nivel de trai al populaţiei peste cel din 1989, cu o economie de 100 de ori mai eficientă decât aceea de atunci. Cu o populaţie flexibilă, care asimilează rapid orice apare în vest, cu o dinamică a pieţei muncii intercomunitare, cu o varietate de opţiuni şi ideologii politice, fără partide extremiste, cu o alternanţă la guvernare, cu alternanţă prezidenţială (4 şefi de stat), cu multe valori, dar şi nonvalori (este firesc).

Este o Românie care nu mai seamănă deloc cu cea din 1989. Din niciun punct de vedere.

Liviu POPESCU