Vaideeni este comuna vâlceană care a îmbrăcat soldaţii români în iarna lui 1877, în Războiul de Independenţă

Pentru români, Războiul ruso-turc din 1877 – 1878, a reprezentat Războiul de independenţă al României.

În aprilie 1877, a fost declarată mobilizarea trupelor, iar aproximativ 120.000 de soldaţi au fost masaţi de-a lungul Dunării pentru apărarea ţării în faţa unui eventual atac al turcilor. „La început s-a crezut că războiul va fi numai o simplă concentrare de forţe armate pentru a impresiona armatele turceşti. Lucrurile s-au schimbat însă cu totul. Războiul a fost lung, pierderile mari, boli şi lipsuri destule, care au schimbat cu mult situaţia”, scria istoricul George Potra.

Ceea ce nu se ştie, este faptul că iarna 1877 – 1878 a fost una cruntă în văile Bulgariei, temperaturile coborând mult sub minus 20 de grade. Aici apare povestea Vaideeniului, una din cele mai mari şi mai cunoscute localităţi păstoreşti din România care avea pe front peste 300 de fii ai satului.

Guvernul solicită în luna noiembrie autorităţilor locale hrană şi cojoace pentru soldaţii noştri, fapt care imediat acceptat de Vaideeni. Astfel în perioada noiembrie-februarie sunt trimise pe front, potrivit actelor din arhive, peste 50.000 de cojoace şi mii de oi. Este un efort uriaş de război susţinut în acea vreme de locuitorii comunei.

„Plata? Am primit drept definitv şi munţi pentru acest sprijin. Mai mult, acest lucru s-a repetat în următoarele războaie. De aceea ne-au fost daţi munţii, pentru ca armata română să aibă întotdeauna o rezervă sigură de hrană şi îmbrăcăminte. Ce nu se ştie? Că în acel răboi de independeţă, armata română a ajutat cu haine şi mâncare şi populaţia bulgară, care era sărăcită complet în urma războiului”, spune primarul Daniel Băluţă.

În 1900, în Vaideeni erau peste 30 de tăbăcari. O cifră uriaşă care s-a menţinut până târziu spre anii 80. În prezent, în Vaideeni, mai lucrează însă doar un tăbăcar autentic, Ionel Ciontea.

Este unul dintre puținele exemple de meșteșugari tineri care continuă să folosească metodele traționale de prelucrare a pieilor.

Atelierul lui Ionel Ciontea este vechi de jumătate de secol. Aici, bărbatul dă o nouă viață blănurilor de oaie, ce ajung mai departe cojoace pentru ciobanii din zonă sau obiecte pur decorative.

Chiar dacă nu mai au aşa mare căutare, tăbăcarul nu vrea să renunţe la ce ştie el mai bine să facă. Mașinăriile vechi de peste 50 de ani funcționează perfect și acum.

Chiar dacă muncește mult, ultimul tăbăcar din Vaideeni și unul dintre puținii din Oltenia nu se plânge. Se bucură că unul dintre copii învață meserie și atelierul poate să funcționeze încă mulți ani de acum înainte.

“Pielea în stare crudă, sărată, ajunge la mine. O băgăm la butoi, la muiat, se face spălatul de două ori. Apoi merge la mașina de decărnat, se desprinde reziduul. Apoi se bagă la argăsit, unde stă o săptămână, poate și zece zile, depinde de piele. Apoi urmează uscatul, apoi merge la mașina de ras, de câte ori este nevoie, până ajunge pielea ca o mănușă. Apoi finisajul și e gata de făcut din ea orice”, mai spune Ionel Ciontea.

Vaideeniul rămâne aşadar o adevărată legendă, o povestea a unei colţ de Românii, o istorie, un legământ peste timp care ne oferă mândria că Vâlcea a a fost judeţul fără de care poate nu am fi existat.

Liviu POPESCU

Loading...

2 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *