Tragedia de pe Luncavăţ, o poveste cu muzică şi lacrimi, o poveste a unei familii de Patrimoniu Românesc

Comună boierească şi una din cele mai nobile aşezări de Vâlcea. Acesta este Oteşaniul. Localitatea trovanţilor, un solfegiu al Luncavăţului, sprijinit de Subcarpaţii Vâlcii, Oteşaniul nu vrea să rămână mai prejos decât celelalte comune din Depresiunea Horezu.

Oteşaniul curge frumos pe mal de apă, se smulge dintre dealuri şi priveşte spre viitor. Dar, acum 100 de ani, aristocraţia valahă avea reşedinţele aici, Oteşaniul dând, la 1848 şi la războaiele pentru neam, o serie de eroi care au crezut în destinul lor.

Primele biserici de lemn de aici s-au dus spre ceruri, au urmat cele de zid, cele voievodale, au venit ulterior păstorii ardeleni, care s-au amestecat cu neamurile nobile ale valahilor, şi a rezultat această aşezare subcarpatică, între Cernişoara şi Tomşani, între Măldăreşti şi Popeşti.

Şi aici e ceva în plus: o tragedie, o Odisee a unei famili, o poveste despre doi fraţi. Doi oameni de geniu, care au tradus emoţia, farmecul acestei localităţi, primăverile şi iernile, greierii, viaţa, totul, pe portativ. Doi zei, doi titani. Fraţii Dumitrescu. Ion și Gheorghe Dumitrescu, sfinți ai muzicii, care provin dintr-o familie ce răzbate din negura acestui patrimoniu românesc.

Dacă despre Ion Dumitrescu se cunosc multe şi am mai scris, despre Gheorghe Dumitrescu, acest Leonard Bernstein al României, se ştiu mai puţine.

S-a născut pe data de 15 decembrie 1914, la un an după Ion, în comuna Oteșani, la marginea pârâului Gresarea, râul care scoate trovanţi din adâncuri. Pe drumul Cernişoarei.

Se spune că Gheorghe era mult mai năzdrăvan decât fratele său mai mare şi prefera să piardă zilele cu copiii din sat. Era chiar cel mai iubit şi căutat puşti din zonă, pentru că prinsese rapid toate „şmecheriile”  timpului. Ştia cum să facă sfori şi unelte de pescuit. Era mai tot timpul, vara, la scaldă în apele Luncavăţului. Asta în timp ce fratele său studia muzica.

„Poate că tocmai aceste imagini, peisajele, lumea satului, sărbătorile, portul românesc l-au ajutat pe viitorul compozitor de muzică de film şi de teatru să aibă proiecţiile reale şi să le pună pe portativ.”

Gheorghe şi-a început studiile la Seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea (între 1926-1934), continuându-le la Conservatorul din București (între 1934-1941), unde i-a avut ca profesori pe Mihail Jora (armonie, contrapunct, forme muzicale, compoziție), Dimitrie Cuclin (compoziție), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), Ionel Perlea (dirijat orchestră) și Silvio Florescu (vioară).

Dumitrescu ajunge violonist în orchestră între anii 1935–1940, compozitor și dirijor la Teatrul Național din București – între anii 1940–1946, compozitor și consilier artistic al Ansamblului „Doina” al Armatei din București între 1947-1957. A fost profesor de armonie la Conservatorul din București între anii 1951-1979.

„Originari din Oteşani, cei doi fraţi – Ion şi Gheorghe Dumitrescu – au încorporat în plămada lor sufletească, într-un strat primar şi peren, filonul genuin al Vâlcii esenţiale, pe care şi-au edificat formarea, mai întâi prin temeinica învăţătură (inclusiv muzicală) în Seminarul Teologic al Râmnicului –, desăvârşită apoi cu maeştrii Conservatorului bucureştean. Amândoi au urmat, până la un punct, aceeaşi traiectorie a carierei: compozitori şi dirijori ai Teatrului Naţional, profesori la Conservator, amândoi – creatori înzestraţi, exponenţi ai şcolii naţionale de compoziţie. Din anii ‘50, Ion Dumitrescu şi-a consacrat întreaga capacitate şi energie operei sale manageriale fundamentale – edificarea şi funcţionarea Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. Gheorghe Dumitrescu şi-a continuat, ca şi fratele său, activitatea didactică, dar s-a concentrat pe componistică. Biografii şi exegeţii operei sale (am în vedere, în mod expres, pe Viorel Cosma, cu lexiconul Muzicieni români, şi pe Radu Gheciu, cu monografia Mit şi epopee) sistematizează creaţia lui Gheorghe Dumitrescu pe genuri muzicale: muzică de teatru (operă), muzică vocal-simfonică, muzică simfonică, muzică de film, muzică de cameră, muzică corală şi muzică vocală. După structură şi tematică, opera de greutate a compozitorului se grupează în două mari cicluri: Ciclul miturilor româneşti şi Ciclul jertfei. Primului ciclu îi aparţin oratoriile Mioriţa, Din lumea cu dor în lumea fără dor, Luceafărul, Marea trecere şi operele Meşterul Manole, Orfeu – prinţul trac, Geniu pustiu (Poesis). Din cel de al doilea ciclu fac parte oratoriile Tudor Vladimirescu, Griviţa noastră, Zorile de aur, Pământ dezrobit, Soarele neatârnării şi dramele muzicale Ion Vodă cel Cumplit, Răscoala, Decebal, Fata cu garoafe, Vlad Ţepeş, Marea iubire. La aceste oratorii şi opere şi la simfonii, se adaugă proteica producţie corală”, spune Gheorghe Deaconu. Gheorghe Dumitrescu  face parte dintre acei compozitori care s-au identificat cu spiritul cântecului popular românesc şi a creat, în acest sens,  un număr mare de lucrări cantabile, simple, deosebit de accesibile.

Dar Gheorghe a avut parte de o uriaşă tragedie. Tudor Dumitrescu, fiul său, un pianist de geniu, unul dintre cei mai premiaţi şi talentaţi elevi de liceu, moare în 1977, la cutremur. Avea doar 19 ani. Dar în aceşti ani adunase enorm: începuse studiul muzicii la vârsta de 4 ani.

Debutase, în calitate de pianist, în timpul liceului, participând la concertele de tineret susținute de Ateneul Român. De-a lungul carierei sale scurte, a susținut în țară recitaluri individuale, alături de orchestre simfonice sau în diferite ansambluri camerale. A fost prezent în emisiuni radiofonice și televizate. Este remarcat pentru prima oară în afara țării la ediția din 1973 a Festivalului Interforum, organizat la Fertőd, Ungaria.^]  Peste hotare, a mai susținut recitaluri la Weimar, Geneva și în Polonia, fiind acompaniat de filarmonicele din Jena și Weimar. Discografia sa cuprinde înregistrări din concert efectuate de Radiodifuziunea Română.

A şi compus piese pentru pian, lieduri, o lucrare pentru violoncel solo, un sextet pentru corn francez și coarde ș.a. În viziunea compozitorului Doru Popovici, muzicii lui Dumitrescu „nu-i lipsește cantabilitatea de amplă respirație, după cum nici combinațiile armonice cromatice îndrăznețe nu îi sunt necunoscute. Relevă o mare afinitate pentru varietatea ritmică și timbrală și, totodată, un apreciabil simț al arhitecturii. Muzica lui – ca și arta-i interpretativă – se înscrie în orbita unui neoromantism cu nostalgii clasice. Nu odată recurge la intonații populare, pe care reușește să le «alchemizeze» și să le integreze expresiv în neliniștitul său discurs sonor.”

Compozitorul român Doru Popovici îl include pe Tudor Dumitrescu într-un „cvartet de aur” al pianisticii românești, alături de Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu și Dan Grigore.

Ultimul proiect de program al lui Tudor Dumitrescu, redactat cu câteva zile înaintea cutremurului, viza un recital pianistic la Ateneul Român, în luna aprilie. El cuprindea Sonatele op. 9, nr. 4  nr. 2 (în Re major) de Ludwig van Beethoven și Sonata în fa minor, op. 5, de Johannes Brahms.

Dar a urmat… tragedia.

Despre cum a reuşit Gheorghe Dumitrescu să treacă peste acest moment aflăm tot de la Gheorghe Deaconu: „Şi totuşi, ceva era frapant şi tulburător: întregul spaţiu era dominat de imaginile lui Tudor, la diferite vârste, în felurite ipostaze şi contexte… Nefericiţii părinţi dominau, demni şi stăpâni pe starea lor de spirit – dar cu ce preţ sufletesc! – această privelişte – cutremurătoare pentru mine. Nu am mai avut niciodată tăria de a urca în acel sanctuar al suferinţei… Ulterior, aveam să aflu care a fost conduita compozitorului care, depăşind durerea părintelui, şi-a găsit izbăvirea tot în creaţie: a rescris opera Orfeu şi alte lucrări, ale căror partituri se pierduseră sub dărâmături şi a scris oratoriul dramatic Marea trecere – lucrare dedicată „Fiului nostru Tudor”, încorporând cele 9 preludii pentru pian de Tudor Dumitrescu. Din libretul semnat de compozitorul însuşi, transcriu un pasaj revelator pentru mesajul acestui recviem al jertfei creatoare, întruchipate de Tudor-Tudorel, „noul Orfeu”: „Bucură-te, ţintirime, / Că frumos fecior îţi vine / Şi nu vine să horească, / Ci să se călătorească: / Din lumea cu dor, / În cea fără dor…”

Gheorghe Dumitrescu s-a stins şi el din viață la București, în 20 februarie 1996. A lăsat în urma sa o listă de opusuri impresionantă, cuprinzând toate genurile muzicale.

Iar azi, Luncavăţul poartă, pe undele sale, cadenţa unor destine impresionante, povestea unor creatori unici, vraja unor locuri de basm şi  aristocraţia unor oameni şi vremuri de glorie.

Liviu POPESCU

Ion ANGHEL (fost corespondent Radio România)