Top 10 lucruri prin care Slătioara este unică în România

Slătioara este piatra prețioasă din colierul frumos al Vâlcii. Este așezată discret de-a lungul Subcarpaticii, șoseaua care unește muntele de șes, pe culoarul Cernei, între dealuri și coline, ca un balsam care atinge esența acestei Românii. Aici toate anotimpurile sunt un spectacol, de când toporașii primăverii zvâncnesc de sub frunze, asmut greierii verii în solfegii care urcă simbolic până sus pe culmi, pictează cu mesteceni toamnele iar iarna, albul se colindă iarna, în amestec de bucate alese.

Slătioara închide ca o cortină piesa de teatru divină a Vâlcii. Şi nu este doar un act final. Este binecuvântarea de după cea mai mare slujbă, este un maslu, un cor de arhierei pogorâți cu duh sfânt, care te face să te simţi divin.

Este povestea unei comune cu cele mai multe biserici de patrimoniu din judeţ, multe de lemn, unele de zid, biserici ale haiducilor, altele ale potecaşilor, este un arhipeleag de dealuri, un tablou desenat de Dumnezeu acolo în Rai şi dat muritorilor de aici.

1. Copacii care luminează noaptea, pădurea de mesteceni.

La Mogeştii Slătioarei pe zeci de hectare avem cea mai frumoasă boltă cerească a pădurilor. Unicat în Vâlcea şi printre cele mai mari din ţară, rezervaţia de mesteceni de la Slătioara este de fapt zăpdada de lemn care e veşnică. Lumânările raiului, copacii care se nasc înţelepţi, cu un var de sevă pură străjuiesc drumurile călătorului în cea mai frumoasă mare de frumos a cerului Vâlcii.O noapte în poienile pădurilor de mesteceni rivalizează cu o excurie în astral. Ai farurile  destinului lângă tine şi stelele legate de pământ. Doar aici poţi iubi altfel, poţi scrie altfel, poţi cânta doinele străbunilor. Pentru că, nu-i aşa, mestecenii sunt de fapt spriritele străbunilor de sub ţărână care s-au reîncarnat în sfinţii pădurii.

2. Șiroirea Piramidelor de la Slătioara

În Slătioara, vântul și ploile au creat piramide înalte de zeci de metri şi şanţuri adânci, un considerabil monument al naturii. Aici pe meleagurile Olteniei de sub Munte, turiştii iubitori de frumos pot urmări fascinaţi spectacolul naturii. Piramidele de la Slătioara sunt o rezervație naturală întinsă pe 10,50 hectare în Măgura Slătioarei, pe teritoriul administrativ al comunelor Slătioara și Stroești. Formaţiunile au apărut în urma eroziunii solului şi acţiunilor repetate ale aerului şi apei. Amiaza este cel mai bun moment al zilei pentru a surprinde frumuseţea piramidelor de pământ, zonă declarată arie protejată prin Legea nr.5/06.03.2000.

3. Biserica de lemn din Mănăseşti, se află în cătunul Mănăseşti-Cociobi. Minunea sau pana de înger cu încrustaţii de lemn este ctitoria vătafului de plai Ion Urseanu, din ultimul sfert al veacului XVIII. Ea poartă hramurile „Buna Vestire” şi „Cuvioasa Paraschiva”. Bisericile de lemn sau de zid care au depăşit de mult 200 de ani se arată ca nişte nimfe ale anotimpurilor, sunt picăturile cu cerneala raiului din care s-a scris Biblia..

4. Biserica de lemn din Rugetu, care se află pe un platou ,,cu parfum” elveţian, la poalele munţilor, locul de unde se vede feeria de cer care coboară de foarte de sus, de pe creasta Căpăţânilor, până jos, spre sufletul oamenilor din Slătioara. Hramul este „Ovedenie” și conform datelor istorice, biserica a fost ridicată în anul 1806. Se remarcă prin pictura interioară și exterioară încă bine păstrată, portretul de ctitor cu pisanie, ușa cioplită cu șerpi peste intrare și foaia ușii dintr-o singură bucată de lemn. Nu mai puțin valoroase sunt crucile de piatră de Igoiu, printre care și cea a preotului ctitor Constantin Pranda. De remarcat și clopotnița octogonală și stejarul secular de alături. Biserica a fost reparată la începutul mileniului de comunitate, păstrând pe mai departe atmosfera de altă dată și frumusețea nealterată a bisericilor de lemn oltenești de odinioară.

5. Biserica de la Vioreşti

În Vâlcea Slătioarei abundă o creaţie artistică cum puţin ne putem imagina astăzi. Un astfel de exemplu este biserica de la Vioreşti. Lăcaşul mai este cunoscut ca “biserica cu potecaşi”, deoarece, în exterior, în partea superioară, se  găseşte o friză, pictată sub streaşină, care reprezintă grupuri de potecaşi.

“Biserica cu potecaşi” a fost construită din cărămidă şi piatră pe la 1781, cu hramul “Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în formă de navă, fără turlă, cu un pridvor deschis, format din coloane, care mai aminteşte de arhitectura brâncovenească atât de pregnantă în Ţara Românească.

Lăcaşul din Vioreşti a fost construit în anul 1782 de către vătafii de plai Ioan Ursanu şi Ion Viorel, iar la 1801 biserica a primit pictura interioară cât şi decorul exterior, care aici este format dintr-o pitorească friză a ctitorilor în straie de sărbătoare, împreună cu câţiva “potecaşi” călări, zugrăviţi pe faţadele bisericii. În pronaos, tabloul votiv de pe sud, vest şi nord îi reprezintă pe vătaful Ioan Ursanu, mama sa, Nedelea, popa Nicola şi popa Radu, Dumitra ereita şi Ilinca ereita (soţiile preoţilor), pictura fiind bine păstrată şi de curând restaurată, portretele ctitorilor dovedind darul şi harul zugravului Dinu din Craiova şi a ajutoarelor sale, zugravii Manole, Cochina şi Gheorghe.Capitanii de plai, vatafii şi “potecaşii” erau oameni cu credinţă mare în Dumnezeu. Se spune că acolo unde clopotul uneia dintre biserici nu se mai auzea, oamenii puneau mână de la mână şi mai ridicau încă o bisericuţă.

6. Drumul legendar al potecașilor

Se spune că pe vremuri una din cele mai căutate şi mai plătite meserii din Slătioara era aceea a potecaşilor. Un fel de poteră privată, căutătorii de recompensă cum îi mai ştim. Aceştia erau tineri cu căutătura ageră, buni pistolari şi care erau angajaţi fie de boieri, fie de autorităţi, fie lucrau pe cont propriu pentru prinderea haiducilor. Erau temuţi în sat şi în regiune şi foarte aspri. Potecaşul din Slătioara era deja un nume şi dacă mergeai undeva să te angajezi fie la împărţie peste munţi, fie la curtea domnească, numai dacă spuneai că ai fost potecaş la Slătioara aveai prioritate. Pentru că nu era deloc uşor să prinzi un hoţ de codru mai ales că hoţii de codru umblau în ceată, pe când potecaşul era de unul singur.

Unul dintre potecaşii de acum vreo două sute de ani era Daniel, un flăcău înalt, cu sprâncene negre, care luptase în ţara autriacă şi care era de origine din sud, de pe lângă Craiova. Cu banii pe care îi primise simbrie, se mutase aici la Slătioara şi s-a angajat pe lângă boerii Măldăreşti. Îşi făcuse un rost şi a vrut să-şi caute fată pentru a-şi pune şi el un drum înainte. A cunoscut-o pe Teodora, fata popii din Slătioara. Dragostea a fost deopotrivă împărtăşită de amândoi dar la un an, de când cei doi se cunoşteau şi când să pună de nuntă mare s-a întâmplat nenoricirea. Măldăreştii l-au angajat pe Daniel să scape codrii de banda lui Irimia, un haiduc din Bengeşti Gorj care făcea prăpăd în această partea Vâlcii şi care stimula ţăranii să lase baltă munca de la câmpul boierilor şi să devină răzvrătiţi. Daniel a început misiunea şi evident din aproape în aproape a trebuit să afle unde era ascunzătoarea lui Irimia, de aici din zonă. Şi din păcate a aflat, că unul din căpitanii lui Irimia era chiar Stănică, fratele Teodorei şi băiatul mai mare al popii. Daniel l-a omorât în schimb de focuri pe Stănică. Dar banda lui Irimia alertată de gloanţe a sosit pe neaşteptate iar Daniel a fost şi el răpus. Teodoara a aflat seara destinul crunt al fratelui şi iubitului şi a dispărut din sat. Unii spun că a murit, alţii că s-ar fi dus la mănăstire la Hurezi, nu se ştie însă.

7. Lacul din mijlocul muntelui

Slătioara are multe legende, multe le-a menţionat Dinu Săraru, unul din fii satului, multe le pot afla turiştii care vin la Sltioara. O localitate bogată, cu case înalte, cu drumuri de asfalt, cu aer de munte şi de deal, cu o măgură în faţă şi un Munţii Căpăţânii în spate.

”Cine mai ştie şi cine mai crede azi că în vârful Măgurii, înconjurat de aurul grâului, de tufele de cartofi şi de bucuria viilor, se răsfăţa sub soarele obosit al toamnelor, la peste 700 de metri înălţime, şi sub secera lunii de gheaţă, un lac cu izvoarele în mijlocul muntelui de sare, pe care şedea Pădurea Măgurii. Lacul era socotit fără fund şi apa lui strălucea sub cer străpunsă de trestii înalte cât un ţăran călare şi cu măciulii de catifea maronie care, la adierea cea mai uşoară, sfâşiau liniştea sfântă cu unduirea lor, ca o ploconire. Acest lac fără fund acoperea jumătate din spinarea pădurii şi era un rai ceresc al păsărilor şi căprioarelor şi vulpilor şi jderilor şi mistreţilor şi, în unele ochiuri, era cotropit de nuferi cu petalele lor albe şi mijlocul galben cum e aurul. Măgura Slătiorului însufleţea astăzi ambiţia slătiorenilor olari şi vărari şi vânători împătimiţi de a răzbi spre o apropiere religioasă de Dumnezeu”.

8. Legenda fântanii cu ciutură

”Am fost martor în copilăria mea şi la ultimele zile ale unei fântâni cu cumpănă, într-o margine a lacului din care se scotea, cu o lumânare nesfârşită, ciutura plină cu apă limpede şi rece ca gheaţa. O fântână cu cumpănă în mijlocul Măgurii Slătiorului, ocrotită de fagi bătrâni, la marginea unui lac, la peste 700 de metri înălţime!

Câte poveşti n-au născut aceste locuri nebănuite de şerpuire a vieţii de toate zilele, cât ţinea drumul de la Horezu până la Râpile de argint ale Vioreştilor cu Potecaşii lor, care nu-şi scoteau căciula nici în faţa domnitorului! Câte poveşti de dragoste, câte poveşti de mirese furate, câte poveşti de pândă la vânătoare, câte poveşti de seceriş, câte poveşti de culesul viilor, câte poveşti, în sfârşit, de căutare a unor comori ascunse în apropierea fântânii cu cumpănă n-au înflorit în decursul vieţii unor generaţii întregi pentru care 90 de ani de viaţă erau fireşti. Nu erai om – adică bărbat – dacă la 90 de ani nu coborai din vârful Măgurii, de la Lacul fără fund, în sat, fără să se mire nimeni. Se trăia mult, acum 40 de ani, la Slătioara. Atunci am aflat că vatra Horezului şi a Slătioarei era vestită pentru longevitatea şi sănătatea ţăranilor. Acum, Măgura s-a pustiit, nici din Lacul cu trestii n-a mai rămas nimic şi s-au rărit şi nonagenarii. Poveştile Măgurii Slătiorului au pierit pe rând, o dată cu Lacul fără fund, care parcă a intrat în pământ, o dată cu viile cu struguri rozalii, din care n-a mai rămas nicio urmă, o dată cu secerişul grâului, care şi el a pierit, o dată cu piersicii s-au pustiit şi postaţele cuiburilor cu cartofi dulci, până şi fântâna a intrat în pământ, nu se mai urcă nimeni de drag în vârful Măgurii”( Dinu Săraru).

9. Cișmeaua Sărarilor

”Mijlocul satului de olari care dă azi numele Slătioarei cade surprinzător în dreptul Cişmelei Sărarilor – e vorba de Săraru cel Bătrân, Constandin, veteran al Războiului pentru Neatârnare, cu pieptul plin de decoraţii – un izvor ce curge neîncetat de peste 120 de ani, cum se scrie cioplit în piatra fântânii, monument ambiţios, înconjurând numele ctitorului cu neamurile ostenitorilor, câţi erau pe atunci slătiorenii.

Legenda spune că izvorul harnic pe care nu l-a putut opri nicio secetă vine pe olane de pământ ars de olari tocmai de sub Măgura Slătiorului, care, la rândul ei, purifică şi adăposteşte apa zămislistă de un munte de sare.

Cişmeaua inzestrata de tâmplari înzestraţi să cioplească lemnul are azi înfăţişarea unui chioşc, adăpostind, la rândul lui, o icoană reprezentându-i pe Brâncoveni, opera unor pictoriţe eleve ale Şcolii de Arte frumoase de la Râmnicu Vâlcea. Cişmeaua astfel împodobită, evocând un vechi loc de popas, dă seamă inspirat şi de arta olarilor de la poalele cătunului Potreşilor, ţăranii care au dus vestea artei olăreşti din pământ roşu pe pajiştea Casei Albe de la Washington, printr-o celebră expoziţie de ulcioare, oale de vatră, cănuţe cât un pumn de copil numite bobici, în care se culeg şi se împart la Moşii de vară cel mai parfumat cadou: fragii de munte”(Dinu Săraru).

10. Un catun numit Olari

Daca nu știați, Slătioara face parte din mănunchiul localităţilor cu tradiţie în arta olăritului. În acest sens localitatea este înscrisă în Centrul Ceramiştilor de la Horezu. În comună se mai păstrează şi astăzi tradiţia, ocupaţia de bază a locuitorilor acestei zone încă din vechime. Cel care a dus stindardul ceramicii de Slătioara a fost nenea Nelică Gogioman, care a lăsat să-i calce pe urme fiul lui. Lutul din Slătioara este geamăn cu cel din Horezu, iar decorațiunile nu sunt foarte diferite. Deasupra Slătioarei în Măgura Slătiorului, există un cătun numit Olari şi care cândva era inima comunei Slătioara, sat de olari – renumiți pentru acest mesteșug.