Slătioara Vâlcii – Curtea Maicii Domnului, Coroana Imperială a celui mai frumos judeţ din România

Sunt multe lucruri sau locuri frumoase în lume, sunt zone din România care abundă în poezie, în mit, care sunt basme în proiecţia realităţii. S-a vorbit şi s-a scris despre Maramureş sau despre Bucovina, s-a cântat această Românie în cele mai frumoase curcubee ale liricii…, dar raiul, Grădina Carpaţilor, Grădina Edenului, are o singură delimitare. Şi asta, în Vâlcea. La Slătioara.

Ce este Slătioara? Este, de departe, locul unde sfinţii ies la plimbare, unde îngerii joacă jocurile copilăriei, unde Dumnezeu stă la un ceai, unde sculptorii primi ai pământului au făcut artă pură. Din Rugetu până la la Mogeşti, din 20151117_092723Cociobi până sus, la Măgura, altarul creştinătăţii a creat cel mai mare vernisaj.

Dacă Vâlcea este Athosul României, atunci Slătioara este Athosul Vâlcii. Şi nu doar atât, Slătioara este Europa Vâlcii. Dacă vrei să vezi cum arată Elveţia, mergi la Rugetu. Dacă vrei să vezi Austria, urci la palatul brâncovenesc ridicat la Mogeşti. Dacă vrei să afli Grecia, te săruţi cu îngerii pe frunte în acele catedrale ale timpului, care sunt monadele universului – bisericile de patrimoniu ale Slătioarei Româneşti.

Şi Athosul Vâlcii începe cu

Biserica de lemn din Mănăseşti-Cociobi, care se află în cătunul Mănăseşti-Cociobi. Minunea sau pana de înger cu încrustaţii de lemn este ctitoria vătafului de plai Ion Urseanu, din ultimul sfert al veacului XVIII. Ea poartă hramurile „Buna Vestire” şi „Cuvioasa Paraschiva”.

Nu uităm de biserica din Rugetu, care se află pe un platou elveţian, la poalele munţilor, locul de unde se vede feeria de cer care coboară de foarte de sus, de pe creasta Parângului Căpăţânilor, până jos, spre sufletul oamenilor din Slătioara. Aici va fi cel mai frumos sat turistic existent vreodată în România noastră.

În Vâlcea Slătioarei abundă o creaţie artistică cum puţin ne putem imagina astăzi. Un astfel de exemplu este biserica de la Vioreşti. Lăcaşul mai este cunoscut ca „biserica cu potecaşi”, deoarece, în exterior, în partea superioară, se  12233119_1009939879070513_602570626_ngăseşte o friză, pictată sub streaşină, care reprezintă grupuri de potecaşi.

„Biserica cu potecaşi” a fost construită din cărămidă şi piatră pe la 1781, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în formă de navă, fără turlă, cu un pridvor deschis, format din coloane, care mai aminteşte de arhitectura brâncovenească atât de pregnantă în Ţara Românească.

Bisericile de lemn sau de zid care au depăşit de mult 200 de ani se arată ca nişte nimfe ale anotimpurilor, sunt picăturile cu cerneala raiului din care s-a scris Biblia. Dar nu e doar atât.

Dacă Vâlcea am putea-o numi coroana României, Slătioara este diamantul de sus. Pădurile de mesteceni care şoptesc în acest minunat noiembrie, totul este un portativ aici, la Slătioara de Vâlcea. Nu poţi să nu iubeşti comuna care are cele mai frumoase case, cele mai frumoase păduri, cele mai frumoase uliţe, cele mai frumoase crizanteme de toamnă, cele mai frumoase picături de ploaie.

Cine vine aici şi urcă de pe un deal pe altul îşi pierde minţile ca după o femeie frumoasă. 12277332_1009939889070512_554756708_nDe la Milostea şi până la Mănăseşti, timpul de azi dispare şi se mută sub pianul ceresc, unde toţi artiştii lumii, duşi sau neduşi, încă valsează.

Slătioara Vâlcii este, de fapt, catedrală, una adevărată, a Mântuirii Neamului Românesc. Este localitatea pe care orice judeţ trebuie să o aibă ca pe acţiunea de aur, ca pe sigiliul divin.

Andrzej Wajda a turnat aici Pădurea de mesteceni, nu avea un alt loc mai frumos pe tot pământul, asta e clar.

La Slătioara, dacă ajungi şi vrei să rămâi, nu poţi fi decât rege, locul doi este doar pentru muritori.

Liviu POPESCU

Loading...

2 comments

  • Diana Popa

    Cine este domnul Mihai Ionescu?

  • Liviu Ureche

    SLĂTIOARA

    Un pui de munte bate pietre-n cer,
    O măgură cu stânci de sacrificiu,
    Când Cerna roade-n apa de mister
    Tăioase roci de var şi de siliciu,

    Privighetori descătuşate-n tril,
    Departe smălţuit cu alt departe,
    Dospită-n lut o urmă de copil
    Pe-ntinderile lumii să mă poarte,

    Răzbind pe firul apei spre izvor,
    Rugetu din fereastre soarbe munţii
    De parcă iar mă tem să-mi fie dor,
    Când trece la părinţi lumina frunţii,

    La poartă paşii bat melancolii,
    Întorşi la rădăcina de azururi,
    şi să rămânem uneori copii
    Ca o statuie tânără de-a pururi.

    Damian Ureche

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *