Românii au intrat în adăpostul antiatomic, în zile de Paşte

Crăciun sau Paşte, oricare din cele două sărbători la români înseamnă sarmale, salată beof, ciorbă de miel sau porc, cozonac, o masă în care omul se ghiftuieşte. Dar nu doar atât, înainte cu o săptămână se aleargă prin magazine, se ia pâine şi alte nimicuri de parcă ar urma un război atomic şi toată lumea s-ar băga în subteran.

Ne-a rămas oare reflexul comunismului? Azi, duminică, multe magazine erau deschise, fabricile de pâine au funcţionat, bere era pe toate drumurile şi atunci de unde această aprovizionare antumă şi această aversiune culinară postumă

De ce românul mânâncă salată beof doar de două sau de trei ori pe an (includem aici Revelionul). De ce am rămas atât de blocaţi în cele trei mese anuale, de ce numai atunci ne hazardăm în a găti, a toca prin bucătărie tot felul de reţete? În restul anului ce are, dacă alegem să gătim sarmale sau nu ştiu ce friptură?

Cred că sociologii ar putea foarte bine să facă un studiu asupra acestui mecanism dietetic la români. Să spunem doar că sărăcia îl face pe român să-şi permită sarmale de trei ori pe an, este mult prea simplu. Atunci care ar mai fi explicaţiile pentru care avem această obsesie pentru cele trei mese (Crăciun, Revelion sau Paşte)?

Ar mai fi să spunem factorul familie reunită, se măreşte numărul comesenilor dar este suficientă doar această explicaţie, cele trei săptămâni pierdute pentru această alergătură?

Vesticii oare cum fac? Din câte am înţeles de la românii care muncesc şi trâiesc acolo, apusenii nu au această obsesie. De exemplu, Paştele în Europa de Vest are mai degrabă o încărcătură ecleziastă şi nu una social-familială. Nu este o zi specială faţă de celelalte, nu există supermarketuri golite de băutură, pâine, pieţele luate cu asalt pentru ceapă verde şi alte legume. Nici chiar de Crăciun şi Revelion.

Să spunem că există o captivitate a comunismului, există o moştenire genetică, o amintire a faptului că magazinele socialiste erau mai bine aprovizionate în perioadele de sărbători şi atunci s-a creat acea isterie „ia acum, că mâine nu nu ştie dacă mai găseşti”. Lipsa oricărui mod de a-ţi petrece timpul liber în era comunistă, îl trimitea pe om în jurul unei mese de duminică, unde stătea toată ziua cu rudele şi mânca şi bea până ce ajungea la urgenţe, ca şi în prezent de altfel. Este distractiv aşa? Poate….

„Am făcut 100 de sarmale de Paştele ăsta. Nu a mai rămas nici una!”, am auzit un text la una din gospodine.

Am trecut prin zona Băbeni, pe malul Bistriţei, în jurul orei 12. Erau cel puţin 10 maşini iar toţi pasagerii erau la mese pliante. La ora 17 – 18, numărul maşinilor se dublase şi toţi erau la mese. Deci dacă se iese la iarbă verde se stă tot la masă toată ziua cu drob, sarmale şi friptură de miel. De regulă pe malul unei gârle sau a unei păduri. Povestea drumeţiei de munte, pescuitul, sportul nu intră în calcul. Duninică Paştelui este de fapt o masă continuă care începe la ora 12 şi se încheie târziu după ora 22, dacă nu durează şi mai mult, când jumătate din comeseni sunt rupţi de beţi, iar restul umblă cu fiobilinul sau ajung la spital.  Asta este oare distracţia la români? Alergătură prin supermarket câte o săptămână şi apoi o duminica de stat la masă, beţia de după şi mersul la spital spre noapte.  Evident cu drob, sarmale, salată beof, cozonac, friptură, vin şi ţuică…

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *