România nu îşi permite luxul de a renunţa la acordul cu FMI

 

România se află într-un mare risc, dacă renunţă la acordul cu FMI. Ce este de fapt, ce reprezintă un acord cu Fondul Monetar.

FMI nu dă bani, FMI nu spune ce anume trebuie mărit sau tăiat, FMI nu face politca monetară a unui stat. FMI este de fapt consultantul financiar al unui stat. Acordul FMI, este de fapt un fel de certificat, un fel de TUV, un „OK”, pe care o ţară îl primeşte şi prin acest „garant”, statul respectiv demonstrează că este viabil şi că se poate împrumuta la dobânzi accesibile de pe pieţele externe.

Plastic vorbind, luăm exemplul unui stat, ca fiind o familie care are venituri şi cheltuieli şi nevoi pentru a se dezvolta.  O familie aşadar, pentru a obţine împrumuturi de la bănci pentru a continua investiţiile, trebuie să aibă o anumită politică finaciară în casă, care să garanteze atât faptul că ea poate face faţă traiului de zi cu zi, dar şi că poate returna banii pe care îi ia ca împrumut. O bancă nu se bazează doar pe spusele capului familiei care vine să ceară un credit. Sau o poate face faţă, poate da un credit pe ce spune, tatăl familiei, dar banca îşi ia o marjă de risc şi atunci dobânzile sunt mari, pentru a acoperi acestei eventuale pierderi.

În acest caz, pentru ca familia respectivă să nu ia bani cu dobânzi mari îşi anagajează un consultant financiar neutru care, trebuie să valideze politicile de cheltuieli ale casei. Astfel, acest consultant FMI cere mai multe aspecte – care să fie limitele cheltielilor cu copii, cu asociaţia, cu mâncarea, cu hainele. Acest consultant are în vedere care sunt veniturile soţiei, soţului, care sunt ratele existente. La finalul acestor calcule spune familiei respective că dacă vrea să obţină aceste împrumuturi unde trebuie reduse aceste cheltuieli. Familia analizează, evident că exită o limită pentru a „te lăfăi” şi a „a fi auster”. Această limită de cheltuieli în casă se negociază. Probabil că, dacă împrumuturile sunt mari, atunci, soţia nu mai merge de 10 ori pe lună la coafor sau copii nu primesc mai mulţi bani de cheltuială pe zi, nu se mai fumează două pachete de ţigări şi nu se mai bea whiskey în fiecare seară.

Familia respectivă analizează limitările impuse şi caută şi ea soluţii. Poate că acest consultant nu le ştie pe toate, şi atunci dacă soţia mai găseşte un job, dacă pământul de la ţară poate produce, dacă cel mic îşi ia un job în plus, atunci limitările nu mai sunt atât de drastice. La un final, de comun acord, FMI-ul dă un acord, un OK, şi familia respectivă devine bancabilă. Urmând, ca pe parcursul acordului, FMI să urmărească şi dacă ce au convenit în acel acord se respectă.

Aceste lucruri se petrec astăzi la Bucureşti, între România şi FMI: România vine cu un plan de măsuri
pentru a demonstra că, deşi cheltuielile pe care le doreşte sunt mai mari decât veniturile, în perspectivă acest deficit poaze fi suportat din mai multe surse interne. FMI nu indică sursele, asta e treaba guvernului, FMI cere o limitare a acestui deficit. Şi apoi analizează soluţiile pe care le propune guvernul de a limita deficitul. Aici nu merge cu „vom vedea”, pentru că FMI pune mereu varianta pesimistă înainte. „Dacă asta nu merge?”.  De aceea, guvernul trebuie mereu să aibă argumente şi planuri de rezervă nenumărate, pentru a contracara acest pesimism.

Concluzia este că, trimiterea FMI acasă, nu înseamnă că România ar deveni nebancabilă, nu, România ar rămâne o ţară pe cont propriu care se duce pe pieţele externe cu propria argumentaţie dar poate risca dobânzi mari. Da, e drept, creşterea economică din anul 2014 este un argument, dar cât este ea de sustenabilă în faţa băncilor. România are nevoie încă de acest FMI, pentru cel puţin încă zece ani, până când Oltchim, CFR Marfă, CEO, etc nu vor mai atârna de picioarele economiei, nu vom avea o agricultură fiscalizată, o evaziune fiscală în parametrii, un cod fiscal predictibil.

 

Mihai Ionescu

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *