România mitocanilor aleşi şi viitor aleşi

 

În nici un caz mitocănia nu se răsplăteşte cu aceeaşi monedă. În acest moment în România, potrivit legii „politicii de bun simţ”, ar părea că în 2014, scăpăm de Băsescu dar îl subsituim cu unul la fel.

Pentru că, în cele din urmă, e vreo diferenţă între gestul lui Crin de a pleca de la Cotroceni în timp ce locatarul de acolo îşi spune discursul şi declaraţiile băsesciene precum că „Antonescu va veni la palat doar ca turist”?

Sincer, nu este nici una. Ambii, actualul şi probabil viitorul preşedinte au în traistă bastonul de mârlan, încât noi românii nu ştiu dacă nu vom recita în cor la finele anului 2014, proverbul cu „schimbarea regilor, bucuria nebunilor” dar pe invers.

Din anul 1990 până în prezent, România nu a beneficiat din păcate de o serie de lideri de stat care să aibă o atitudine haveliană, un şef de stat care să-şi lase la uşa casei apucăturile umorale şi să prezinte o nobleţe şi o tărie a firii, dar una extrem de elegantă şi apuseană.

Am început prost cu Ion Iliescu şi „golanii” săi, o mitocănie care a făcut înconjurul lumii, dar a şi provocat un adevărat măcel în 13-15 iunie 1990, am avut un Văcăroiu, care a fost ţinta ironiilor bahice, un Constantinescu, greoi şi timid care a fugit de „spaima serviciilor”, un Radu Vasile cu ghiul şi unghie la degetul mic, un Năstase care ne-a cerut să-i numărăm „fudulia”, un Băsescu amator de „ţigănci împuţite”. Evident că ultimul personaj a întrecut toate normele de exprimare, nu ne ajunge o pagină A4, să enumerăm „dialectele” de port ale actualului prezident.

Crin Antonescu nu se lasă mai prejos şi deşi se laudă cu „România bunului simţ”, are un vocabular public şi politic similar marinarului. Ponta se remarcă şi el prin tot felul de năzbâtii sintatice. Cred că singurii oameni de stat din România postdecembristă care au fost de catifea în limbaj au părut a fi Isărescu şi Roman. Atitudinea însă lasă de dorit la primul premier de după 1990.

România este astfel de 20 de ani într-un vid de elite politice, de indivizi cu ştaif, persoane care să emane o aristocraţie de tip teuton. Din păcate nu se prefigurează nimic la orizont, pentru că vectorii de azi sunt produşii ciorbei politice cu caftan şi opincuţe de Stanbul. Dar au priză la popor, la un popor educat în violuri, pedofilii, furăciuni, elodii. Un popor care, în 2000 îl iubea pe Vadim, în 2005 pe Băsescu, şi acum e împătimit după şmecehereala lui Antonescu şi Ponta.

Miticii mioritici nu au astfel opţiuni rafinate, nu reverberează la stilul livresc. A nu se înţelege că este doar o românească schemă de proiecţie. Berlusconi e tot latin, Putin e estic. România prezintă aşadar o plăcere liturgică pentru politicianul tabloid. Băsescu este de fapt un Mircea Dinescu al CPUN-ului din 1990. Băsescu şi Antonescu sunt trasnpunerea în demers politic a Vacanţei Mari, sunt şmecherii clasei de liceu, băieţii de cartier, cei cu vorbe de birt. Sunt Mambo Siria, formaţia de la Cetate a lui Dinescu.

Dar să ne întoarcem la Băsescu, de unde am porint divagaţia. Este de sancţionat gestul lui Antonescu, cel care s-a grăbit fuga să plece în ziua când juna Mănescu depunea jurământul la Cotroceni, să nu audă hăhăileile lui Băse. Dar şi replica lui Băsescu vine tot din mahalaua Balcanilor. Cei doi se completează perfid de bine.

Traian Băsescu, în 2014, la final de mandat, ar trebui să ştie doar atât, că dacă a avut votul intelectualilor din România, în 2004, în 2007, 2009, (tăcerea din 2012), acela a fost unul cu mâna la nas, pentru a nu simţi mirosul de ceapă şi de şosete de vapor. Şi pentru că în cealaltă parte nu era nimic.

Mihai IONESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *