România în Alb și Negru. Cum s-a născut pe hartă Vaideeniul Vâlcii

Haideți să vă spun o poveste, nu, nu o poveste, un adevăr, o istorie, o dramă. Sau mai bine naștere unei Românii Montane, a treia Românie. România de pe creste, de pe vârfuri. România reală, rezilientă. O Românie în Alb și Negru care a apărut pe hartă acum 200 de ani.

Acum 200 de ani și mai bine, din inima și Țara Ardealului dezvoltat, au plecat români. Au fost fortați să plece.  Români de munte, de sus, din aceia aspri, duri, învățați cu munca, cu iernile grele, cu viscolul, românia care s-au luptat cu lupul, români care tăceau mult, vorbeau puțin dar suficient.

Oameni duri, familii numeroase, crescători de animale. Au ales pur și simplu să abandoneze totul să lase în urmă viața lor, cimitirele cu străbunii și să ia calea exilului. Un exil financiar, pentru că Imperiul Habsburgic a vrut să le pună taxe noi, noi biruri, plus recrutări în armata austriacă, trimiși să moară prin Piemont, Galiția sau alte fronturi îndepărtate. Au vrut să le schimbe numele. Din Ion în Janos, din Vasile în Lazlo, să îl schimbe pe Dumnezeul ala mărunt din candela bisericii de lemn, să îl bage în catedrale catolice. Românii în Alb și Negru nu au putut accepta asa ceva.

Nu aveau ce face, nu se puteau lupta cu un imperiu și atunci au ales să plece.

Caravane de oi, căruțe, cai, măgari, toată agonisela, icoanele, bisericile de lemn, demontante, lemn cu lemn și puse în căruțe. Tot ce strânseseră în viață au luat cu ei și au pornit la drum. Au trecut munții, la peste 2000 de metri, în viscol, cu cătanele austriece după ei și au ales o nouă țară. O țară însă cu aceeași limbă, ceva mai puțin dezvoltată, mai fără legi dar era trunchiul comun spiritual, milenar, latin. Mii de familii, după unii sociologi se vorbea de până la 20.000 de suflete, au coborât în Valahia, de la Mehedinți până dincolo spre Rucăr.

Oameni harnici care nu voiau pomeni, nu voiau să primească nimic în plus, decât un petec de pământ, de unde să o ia de la capăt. Printre aceste familii, unii s-au așezat la Vaideeni. La marginea vechii localități, lângă Marița și Izovorul Rece. Unii au fost primiți cald, bine, alții au fost văzuți ca venetici – ungureni, munteni, nemțeni. Li s-au spus în mai multe feluri, acestor pribegiți, îmbrăcați în alb și negru, cu privire dură, hotărâtă, cu vorbă molcomă, melodică dar apăsată. Li s-au dat nume după localitățile de baștină.

Au reconstruit însă tot arcul subcarpatic, toate noile așezări s-au înălțat peste noapte, cu case mari, de piatră cu lemn, cu porți acoperite, au schimbat complet arhitectara Olteniei și Munteniei de sub Munte. Au creat adevărate comunități, au contribuit la dezvoltarea Valahiei, au fost stâlpii economici în veacurile XVIII și XIX. Și-au păstrat portul, tradiția, responsabilitatea. Și-au educat copiii. I-au trimis la școli, i-au vrut oameni mari.

Ciobanii transilvăneni au redesenat economia și societatea județelor subalpine. Au venit cu infuzie de înțelepciune, de artă, de muncă. Au redefinit toată economia montană. Au creat cele mai frumoase localități din Gorj, Vâlcea, Argeș, Dâmbovița, Prahova. Oamenii care au abandonat o viață de secole și au reconstruit o nouă țară. O țară a păstorilor.

Medici, diplomați, ingineri, oameni de afaceri, profesori universitari, sunt azi copii ai acelor primi ciobani care au trecut munții de peste 2000 de metri într-un uriaș exod de acum 200 de ani.

Acesta este Vaideeniul, Vinerenilor, Jinarilor și tuturor familiilor de păstori care au construit frumoasă Tară de sub Munte a României.