Puţini bărbaţi au ţinut în braţe femeia completă, restul sunt la Mall….

Întotdeauna mi-au plăcut femeile. Din vremea aceea când, timid probabil, aveam lacrimi atunci când o domniţă mă întreba, chiar şi în treacăt, cât e ceasul. Femeia, indiferent de vârstă, dar cu o senzualitate combinată cu imaginea şaptezecistă, cu abordare neuronală prezentă, cu stil, cu atitudine, a fost o icoană, atingere sublimă, într-un duel arimat, animat, aritimic, pentru Liviu Popescu.

Am savurat-o, aşa cum dimineaţa, cu ochii plini de păienjenii nopţii, bâjbâi după cafea, păstrând, din zecile de simţiri, doar aroma pielii iubitei care stă tolănită sub rest de pled, expunând doar o coapsă sau o pulpă care se mişcă încet, încet, sub respiraţia somnului ce încă nu apune,  în timp ce trag un rest de fum dintr-un rest de ţigară, într-o scrumieră aflată la reflux.

Flirtul. Este experiența divină a inteligenței, a literaturii străbătute până noaptea târziu, când suprapuneam stelele cu ţigara trasă pe şest în dormitorul tăcut, unde doar un „Pacific cu capitale şi scală” lumina noaptea adolescentului optezecist. Aşa am trăit, aşa am pus cartilajul exprimării acestei macete cu care am pornit la a desface pâcla ei, a femeii care, azi, e un simbol pentru hulpavul romantic cu exprimare de şantier, în această lume a vieţii mele şi a ei, din provincia Vâlcii, aruncată în mijloc de Românie, covalentă Europei, asumată cosmopolisului.

Am iubit dormitorul femeii frumoase, femeii pe care o simţi cum se sfarmă toată atunci când o atingi, chiar şi din greşeală, sub bolta părului, pe spatele ei lunatec… Atunci când stai răsfăţat ca un şeic apusean în vârful patului, privind, în reflecţiile geamului, corpul ei plin de sutiene care se zbat să fugă, eliberându-i visul… Asta e femeia, un lucru deloc ignifug, care, atunci când arde, e precum presăritul unui soare nenăscut încă.

Aş scrie azi adevărate grand-prix-uri pe slovele ziarului Râmnicu Vâlcea Week, ajuns celebru pe un site naţional doar pentru că unii habar nu au ce înseamnă să interferezi orgasmul printre sinapsele femeii. Stârnind bucuria fanatică a unor identici falsificatori de idei care scâncesc anemic chiar şi în faţa unei piţipoance de Mall, refuzaţi, pesemne, pentru că nu au nici retorica, nici vârsta, nici cardul la ei.

Da, sunt „unchieşi” care confundă elitele cu propriile impotenţe în faţa tabloului frumosului feminin, ascuns de încleştarea trupurilor sub unda de jazz a lui Ellington. Şi, chiar dacă scriu tone de editoriale zigzăguind prin timpul pierdut al zilei de ieri, vor ajunge la nivelul lui Proust, din păcate fără prima vocală.

Sunt elite politice care au greşit sufocându-şi gândurile în propriile obsesii sexuale, refuzaţi la import, gafează sau se grefează pe un joc mai mult homosexual decât hetero. Sunt alţii care aplaudă bordelul lor atunci când dormitorul meu, unde Regina e la duş, atingând tandru urmele mele de pe pielea ei, e analizat naiv prin tot felul de articole stupide pe un site numit „recorder”.

Nu, nu avem elite la Vâlcea. Decât foarte puţine, iar prin presa vâlceană, singura bibliotecă vizibilă e a lui Smeoreanu, care e imediat lângă dormitor… În rest, avem şotroane şi desene animate ale unor anonimi şlefuitori de unii singuri în faţa revistelor ipocrit bovarice…

Liviu POPESCU