Prin cenuşa Imperiului Comunismului de Aur (I)

Nu este român care să nu fi privit, până în 1989, la TV la sârbi. Toată graniţa româno-iugoslavă, până în 1989, era de invidiat. Ne referim la localităţile de margine de ţară. Acolo, dacă aveai rude, erai deja domn. Purtai jeanşi, mestecai gumă, beai cola, aveai vegeta.

Iugoslavia era pentru noi un miraj, un templu al capitalismului roşu. Spuneai Iugoslavia şi apoi tăceai mut de admiraţie. Părea o reuşită politică această construcţie federală care aduna, sub aceeaşi cupolă a RSF Iugoslave, mai multe naţii – croaţi şi sloveni catolici, bosniaci musulmani, sârbi, muntenegreni, macedoneni, albanezi, maghiari, vlahi.

O federaţie care avea de toate, un comunism de aur…  Toţi cei care „beneficiau de o excursie” în această federaţie se întorceau efectiv şocaţi. „Au case cu un etaj, au tractoare în curte, au mai multe programe TV, au magazinele pline, Zlatibor4au produse din Occident”.

Un Imperiu al Comunismului de Aur era această Iugoslavie.

Asta până în 1990, când construcţia lui Tito s-a prăbuşit în flăcări. Începând cu 1991 şi până în 2006, rând pe rând, Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Muntenegru s-au desprins. Unele cu războaie extrem de imbecile şi de o cruzime greu de imaginat pentru anii ’90 (sloveni cu sârbi, croaţi cu sârbi, croaţi cu bosniaci, sârbi cu bosniaci). Iar azi, din fosta Iugoslavie, a mai rămas doar istorica Serbie. Ciudat, o ţară care-şi revine cu greu comparativ cu fostele  ei partenere de federaţie.

Mi-am propus un mic serial despre rămăşiţele imperiului, având şansa de a face un scurt turneu prin Balcani, dincoace şi dincolo de Dinarici, munţii unde cosaşii mediteraneeni mi-au asigurat fundal sonor zile bune în acest nebănuit paradis european.

Zlatibor2Zlatibor, mon amour

Sau de la Voineasa spre Europa de Apus

Paşii m-au îndreptat, într-o oarecare seară de vară, aproape de graniţa sârbo-muntenegreană, la etaj de Dinarici, într-un loc de care habar nu avusesem până atunci.

Înainte de a ajunge aici, am văzut şi Valea Oltului sau, mai bine spus, cum ar trebui să arate Vâlcea de Valea Oltului. Mă refer la Valea Moravei de Vest, poate cea mai reuşită probă de turism, pe care ar trebui să o înveţe, cu pixul în mână, autorităţile din Călimăneşti, Brezoi, Racoviţa sau Câineni. Şi, nu în ultimul rând, Hidroelectrica şi Arhiepiscopia Râmnicului.

Vorbim de o vale plină de mănăstiri ortodoxe, înălţate, din 5 în 5 km, pe crestele munţilor sau între pâlcuri de pini. Câte un indicator vizibil, pe fond maro, anunţa prezenţa unei astfel de ctitorii religioase din secolele XII – XIII. Toate pe o vale de vis, unde Morava se joacă cu muntele.

Şi acum, atenţie, unul din lacurile de acumulare ale Moravei (un râu cu un debit mai redus ca cel al Oltului) era plin de nuferi – cea mai mare rezervaţie de nuferi din Europa balcanică, în mijlocul munţilor. De jur împrejurul lacului erau sute de cabane, de pensiuni, iar pe Morava pluteau bărci, plute şi vaporaşe.

Zlatibor3Zeci de case private, cu ponton şi loc de scăldătoare, şi, evident, mii de turişti, care nu conteneau să privească fie muntele, de sus, plin de peşteri, grote, Dinaricii, fie râul superb, care lăsa în urmă turism prin cheile sculptate în piatră.

De la Uzice până la Zlatibor, mergem spre sudul Europei, spre Mediterana, dar urcăm la peste 1.500 de metri.

Prima impresie despre Zlatibor: Voineasa, ceva mai cochetă!

 Habar nu aveam ce am să descopăr. Printre pensiunile şi apartamentele cochete, învelite în cea mai complexă vegetaţie – de la tamarix la brad, pe platoul de munte, unde sălciile, merii şi brazii stau adunaţi la un loc, se află Zlatibor. Dacă nu o cunoşti, staţiunea de suflet a sârbilor te păcăleşte. Ca şi pe mine, în primă fază.

Iniţial, mi-am zis că Sinaia este peste. M-am plimbat plictisit printre tarabele întinse ca la Eforie şi am vrut să plec spre odihnă. Dar o voce, parcă, un imbold, nu ştiu de unde, m-au determinat să mă aventurez dincolo de un magazin cu încălţăminte. Şi atunci…

Şi atunci am văzut Zlatibor. Un oraş labirint, înţesat de cafenele, de alei înguste, plin de viaţă, de muzică, cu un parc ca în poveşti, cu un lac frumos în mijloc de munte.

Zlatibor1Zlatiborul este o staţiune ca-n basme: la terasa asta se cântă la chitară, la cealaltă, sârbii lui Kusturica bagă la trombon, un sârb este cu mandolina în mână. Se mănâncă, se bea, este o viaţă plină, este ceva superb, o staţiune pe care România nu o are. Umbli două ore, ca un apucat, printre terase, la margine de pădure şi de lac, şi te declari îndrăgostit de acest minunat popor – sârbii.

Nu aş fi crezut vreodată că există Zlatibor şi nu aş fi iubit acest Zlatibor. Când am ajuns prima dată, am crezut că intru în Voineasa; când am plecat, am ieşit din Elveţia…

 I-am oferit o noapte din viaţa mea acestui minunat popor de la care România are multe de învăţat.

Liviu POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *