Pietrarii Vâlcii – localitatea care împarte muntele dinspre Horezu cu ozonul de la Govora.

Nu credeam vreodată că voi spune faptul că, la Pietrari, se pot scrie cele mai frumoase poveşti ale vieţii. Pietrariul este comuna adultă a Vâlcii, este un apogeu al unei istorii care s-a urnit în spatele mănăstirilor, în pădurea Groşetu, pe buzele subcarpaţilor, în căruţele comercianţilor de piatră de var.

La Pietrari găseşti o uvertură a primului sărut, a primei cărţi, a primului greier care tace iarna, a primului păr bătrân care nu fuge de omizi. Este un sonet care începe acolo unde pietrărenii dau bineţe drumeţilor, cu prune, piersici şi ţuică, în intersecţia Govorei, şi se termină la margine de Bărbăteşti.

Case mari pe o parte a drumului, livezi retrase spre capăt de pădure. De fapt, la Pietrari trebuie să te opreşti de cum intri. Nu poţi să înţelegi această comună dacă nu intri în rezonanţă, precum un medium, cu natura, cu plopii, cu merii, cu fiecare găină rebelă care a ieşit pe sub poartă.

Şi eu m-am oprit şi am băut apă de la Pietrari. Cred că aici apa este fermecată sau sfinţită de pe vremea când monahii umblau cu vecernia peste dealuri, urcând Golgotele din Pietrarii de Sus şi cei de Jos. Aici s-a născut Mântuitorul, aici este liturghia nerostită a iubirilor aşteptate.

Ştie cineva cum mişcă vântul frunzele nucilor bătrâni? Nu, dar îl simţi de cum se înserează, până când stelele dimineţii se ascund sub pământ, ca să nască, apoi, arborele nopţii.

primar pietrari1La Pietrari, de la târg în sus, urci Golgota unde Mesia nu s-a sfârşit pe cruce. Mesia a acceptat vrerea oamenilor şi a aşteptat izbăvirea. Care a venit la un moment dat, precum iubirea discretă de vară, din iulie. Mesia a privit altfel lumea din Pietrari, o lume pe care Cuza a împroprietărit-o cu pământ sfânt.

A doua Gologota începe aici, în curbă, unde Mesia a cerut bisericii din Angheleşti să nu se piardă în muritorul ţinut al timpului, ci să ia, ca o zestre de demult, toată frumuseţea sufletului celui care a îndurat  istoria în aceste locuri.

Pietrariul este o bibliotecă a vieţii. Este localitatea care împarte muntele dinspre Horezu cu ozonul de la Govora. Care spune unde e ţara stejarului şi unde e ţara fagului. La Pietrari trebuie să  înţelegi rostul vieţii, dacă îţi asumi  să rămâi.

„Are o identitate aparte acestă comună, născută din averile mănăstireşti. Bătrânii şi, apoi, urmaşii pietrărenilor au pus pământul aur într-o mină a sufletului. La Pietrari lumea este responsabilă şi ştie rostul fiecărui lucru. Nu sunt rispitori, sunt oameni ai lucrului concret şi practic”, spune Nicolae Moraru, primarul pietrărenilor.

E capăt de noiembrie la Pietrari. Doar crizantemele mai stau la porţi, în spate, iar coşurile fumegânde ale caselor mai spun încă lucruri ce rămân neştiute nouă, dar care sunt pe deplin asumate de către pietrăreni. Nu pleca din Pietrari fără să laşi un sărut acolo,  acolo unde buzele dealurilor înalte se alintă cu buzele munţilor Căpăţânii!

Dacă nu ar fi existat Pietrarii, Vâlcea ar fi fost mai opacă, mai fără de culoare în destinul său de cel mai frumos judeţ al României.

Mihai IONESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *