Petra, metropola antichităţii, oraşul cucerit de Împăratul Traian

Stă acolo de milenii, ascunsă pe drumul dinspre Wadi Rum spre Marea Moartă, în inima Iordaniei. Cetatea Nabateenilor, cucerită de Traian.

O metropolă a lumii antice, un oraş de dimensiuni urieşeşti, care nici în prezent nu e dezvăluit cu totul. Aceasta este Petra. Nu vreau să abund în date istorice, ar plictisi, nu sunt istoric, sunt doar un vâlcean care, în luna septembrie, la 38 de grade Celsius, a plecat din arzătorul deşert roşiatic al lunii (Wadi Rum) spre Petra.

Din autostrada Aqaba – Amman, ne-am aruncat în stânga, pe fundal de muzică orientală, simţind un alt univers, de dinainte de islam, atunci când, în lumea Orientului, au trăit atâtea popoare, de la sasanizi, bizantini la greci, perşi, nabateeni. Pe drumul cămilelor, al caravanelor, un drum care urcă şi coboară prin Wadi Arab.

Înaintea Petrei Antice, apare oraşul actual al Petrei, o combinaţie de stil arab, dar diferit de mizeria care abundă în spaţiul oriental, dimpotrivă, o zonă turistică elegantă, cu hoteluri şi pensiuni cocoţate pe stâncile golaşe ale deşertului. 

Petra este la capăt. Acea Petra pe care o ştim de la Teleenciclopedia şi din cărţi. Un uriaş sit arheologic, mai mare decât Pompeii. La poarta Petrei suntem hărţuiţi de tot felul de cai, cămile, trăsuri. Dar preferăm să mergem pe jos. Decizie neinspirată, pentru că drumul până la Templu e lung. Un drum care merge printr-un defileu îngust (cel inundat anul trecut în noiembrie). Un drum pe care citim, din loc în loc, că treceau caravanele. Pereţi uriaşi, de stâncă, o alee care nu se mai termină, curată, din loc în loc balegi de cal, de la căruţele cu turişti. Aici am văzut şi un şarpe mic, din păcate omorât de nişte turişti panicaţi.

Petra pe care o ştim începe la Templu. Aici este piaţa publică. Sute de turişti, poze, selfie, muzici, arabi, poliţişti arabi. M-am pozat cu şeful poliţiei din Petra, care era simpatic îmbrăcat. Apoi am continuat drumul spre teatru, spre zona palatelor săpate în stâncă. Un fel de Manhattan al lumii antice. Găurile în stâncă erau ferestrele zgârie-norilor. Am trecut pe lângă teatru şi apoi, din nou kilometri spre zona templelor romane. Unde se pot vedea coloane, fie bucăţi, rămăşiţe, fie întregi. Pe toate culmile din zonă sunt ruine. Ruine ale unui oraş imperial. E cald, am băut şi bere şi sucuri, dar le-am scos, prin transpiraţie, în zece minute.

Acum e acum. Drumul spre mănăstire. Pe jos, cam o oră. Un drum care urcă pe trepte săpate în stâncă, printre tot felul de tarabe cu suveniruri, măgari şi turişti. Petra fiind una din locaţiile cele mai căutate din lume. Urcatul pe măgar parcă îţi provoacă milă pentru bietul animal, când îl vezi cât e de mititel. Oricum, măgarii nu te duc până sus, la ultima cotă a mănăstirii. Se opresc înaintea ultimului povârniş.

Mănăstirea, ca şi templul, e săpată în stâncă. O construcţie uriaşă, cea care apare în toate vederile Petrei. Pe mine m-a interesat şi cârciuma de vis-a-vis. Aia cu chipul regelui Abdulah. Oricum, regele este peste tot în Petra, ca în toată Iordania. Dar ceea ce se vede, de aici de sus, de la Petra, este fabulos.

Am coborât şi am ieşit prin  altă parte. Pentru că mă apuca groaza dacă ar fi trebuit să ies tot pe unde am intrat. Făceam ore. Aici am făcut o gafă. Nu ştiam că arabii, atunci când spun „că e din sufletul lor”, spun adevărul. Am crezut că o călăuză ne va păcăli cu nu ştiu ce taxi şi i-am spus că îl vom plăti abia atunci când vedem taxiul. S-a simţit prost, din cauza suspiciunii noastre europene (era să spun balcanice), dar am greşit. La Paris, taximetristul  care m-a dus la aeroport acum 2 ani mi-a dat restul în dolari Hong Kong.

Important este că, deşi ieşisem de mult din Petra arheologică, sute de kilometri de stânci prezentau locuinţe. Adică Petra antică nu se terminase. Şi nu ştim nici azi cât se întindea odinioară…

Am plecat de aici spre Marea Moartă pentru a petrece o zi de  adventure în Wadi Mujib…

Liviu POPESCU