Pe urmele lui Lawrence al Arabiei. Episodul I (Amman – Aqaba)
Drumul de la Amman la Aqaba este o autostradă cu 4 benzi pe sens, aflată, pe lungi porţiuni, în lucru. Jumătate din ea traversează însă zona deşertică de sud, spre Wadi Rum…
Iordania! Este una din cele mai spectaculoase ţări ale Orientului Mijlociu, moştenitoare a Hejasului, regii aflaţi la guvernare fiind Haşemiţii, şerifii care au apărat, secole de-a rândul, oraşele sfinte Medina şi Mecca şi mormântul profetului. O ţară arabă eminamente, cu mici comunităţi de creştini şi evrei. Au scăpat ca prin minune de primăvara arabă, deşi au existat mişcări de îndepărtare a lui Abdulah al II-lea, numai că populaţia a înţeles că „prostia lui Obama” ar fi putut aduce la putere cine ştie ce Frăţie Musulmană sau vreun regim fundamentalist. Aşa că Abdulah e bine mersi şi e destul de iubit de conaţionali.
Dar, deşi vorbim de un stat arab, comunitatea palestiniană este una distinctă şi delimitată mental de restul, osatura iordaniană fiind stabilită de beduini. Un fel de stâlpi de rezistenţă, decişi, hotărâţi, pragmatici. Sunt priviţi cam cum îi considerăm noi pe ciobanii noştri sau cum ne prosternăm în faţa ardelenilor „mai destupaţi la minte”. Beduinii sunt cei care au dus greul Revoltei Arabe din anii 1916 – 1918, atunci când colonelul britanic T.E. Lawrence a reuşit să-i adune pe toţi împotriva stăpânirii otomane.
Queen Alia Aeroport este unul ultrasecurizat, numeri cel puţin 3 filtre până reuşeşti să părăseşti această zonă, cum, de altfel, filtre şi maşini vizibile ale serviciilor secrete le vei găsi pe toate drumurile şi în toate oraşele iordaniene. Noi am văzut una cu o mitralieră în spate, pe marginea drumului, exact aşa cum vedem prin filme.
Ammanul (3 milioane de suflete), spre deosebire de Bucureşti, are un trafic lejer, aşa că reuşeşti să ieşi spre Aqaba în maximum o jumătate de oră. Vara este o căldură tipică Orientului, temperaturile nu scad sub 35 de grade, cum nici în septembrie, termometrul nu ştie să coboare sub 30. Regiunea Amman este una… verde. Spun ei, iordanienii, deşi, dacă priveşti atent, ca român, smârcurile şi ochiurile de iarbă te duc cu gândul la o Dobroge uscată, şi în niciun caz la o câmpie. Domină măslinii, portocalii, iar la radio, toate posturile difuzează muzică arabă. Doar un post din Israel, prins pe alocuri, difuzează hituri occidentale. Dar suntem în Arabia, nu? Aşa că fără Lady Gaga.
Toate maşinile iordaniene sunt hidramate, iar taximetreştii sunt extrem de deschişi şi te ţin de vorbă tot drumul fie în engleză, fie în italiană. „Romania!” „Very nice”. Spun ei. Deşi eşti convins că nu au fost niciodată la noi. Numai că, pentru ei, o să afli zilele următoare, tot ce vine din Europa e „nice”. Pe locul 2 după SUA. „America? Our friend! America is great”. De aceea şi dolarul american circulă fără problemă, alături de dinarul iordanian. Euro? Nici nu s-a auzit. Realizezi imediat că Iordania este o ţară scumpă, adică un fel de Mamaia de-a noastră în plin sezon. 
Iordanienii au dreptul la 4 neveste. Urale româneşti masculine. Dar pe care trebuie să le întreţii. Oftaturi româneşti masculine. Majoritatea au doar una. Iordania nu este o ţară petrolieră. Ci turistică. Este considerată a doua Ţară Sfântă, după Israel. Despre vecinii lor de la vest nu spun nici de bine, nici de rău. Îi consideră însă ocupanţi. Din cauza ocupaţiei, palestinienii sunt în număr de peste 2 milioane în Iordania. Palestinienii sunt desconsideraţi de iordanieni. Sunt murdari, leneşi şi agresivi. Când aud de ISIS, iordanienii spun păzea. „Au distrus ideea de islam. Ăia nu sunt musulmani. Sunt terorişti. Nu au ce căuta în Iordania.”
Drumul este, cum am spus, generos. Treci prin oraşe sau sate murdare. Mizeria de pe marginea drumului e la ea acasă. Cam cum sunt la noi popasurile. Casele sunt oribile. Nişte cuburi, în praf. Sunt şi enclave mai răsărite. Ne-am zgâit, normal, la femeile alea băgate în saci, de li se vedeau doar ochii. Minarete peste tot. Maşini vechi pe drum şi multe camioane. Care vin de la Marea Roşie.
Pe drum, vedem multe intersecţii care duc spre Petra, dar noi avem, ca destinaţie, deşertul Wadi Rum, deşertul lunii, un deşert roşu, prin care a trecut Lawrence cu războinicii beduini spre Aqaba.
Şi aşa este, după ce trecem de acest decor deja plicitisitor, ajungem la o intersecţie mare, unde apare un indicator masiv, care îndrumă spre Arabia Saudită şi oraşul Ma’an. Ne continuăm drumul, dar intrăm într-un decor de vis. Un deşert uriaş se deschide în faţa noastră, autostrada coboară şi urcă pe serpentine, lăsând jos, în dreapta, o vale imensă, cu zeci de munţi, care ţâşnesc din deşert. Este un decor selenar. Aşa cum vedem noi pe Discovery, pe alte planete. Niciun pic de vegetaţie, doar cămile şi stânci. Plus maşinile care merg pe această autostradă. Un pustiu fără limite. Cum am spus, camioane multe, pe care le depăşeşti, multe oprite, fiind ora de rugăciune.
Pozele curg una după alta, pentru mine este primul deşert din viaţă. Dar sunt amuţit. Am aceeaşi senzaţie pe care am avut-o când am pus piciorul pe Capri. La radio, muzica lor (în România ar părea manele noi sau vechi). Suntem în deşert. Afară, termometrele indică 45 de grade. Scufia pe care tocmai ce mi-am cumpărat-o s-a lipit de transpiraţie, cu păr cu tot.
Oricum, e linişte. Se aude numai „oau, mamă, băi, daa, bestial…” şi alte d-astea. GPS-ul spune că ne apropiem de punctul în care vom părăsi autostrada spre Aqaba, iar noi o luăm în stânga, spre Wadi Rum. Unde urmează să petrecem o noapte şi o zi…
Liviu POPESCU
P.S. Deschidem o nouă pagină în ziarul nostru, o rubrică în care vă aşteptăm şi pe dumneavoastră să ne împărtăşiţi experienţe de călătorie. Pe care, cu drag, le vom publica.
