Pe urmele lui Lawrence al Arabiei… Episodul 2 (Magia Deşertului Wadi Rum)

Din drumul Aqabei o facem la dreapta, părăsind, aşadar, autostrada cu 4 benzi care leagă cele două mari oraşe ale Iordaniei. Evident că muzica pe care o ascultăm este una arăbească, una care să se potrivească peisajului de deşert, cu munţi, dune de nisip, cămile şi smocuri de iarbă.

Mergem pe lângă calea ferată veche a Hejasului, linie care ducea spre Medina şi Mecca, linie care a fost ţinta atâtor atentate organizate de Lawrence în timpul Revoltei Arabe. Drumul calcă frumos pe lângă stânci şi, din loc în loc, dune de nisip sunt aruncate pe şosea. Vedem prima oază, trecem de ea şi de un echipaj de poliţie. Apar indicatoare cu tot felul de oferte. „Cazare în deşert”, „Călătorii cu cămila” etc. Nu ar mai fi decât 2 kilometri până la punctul de intrare în Wadi Rum. Dar, după culoarea roşiatică, bănuiesc că deja suntem în celebrul deşert. 

În zare apar nişte ziduri şi o parcare. Aici, punct terminus. Nici nu parcăm bine că deja apare un arab simpatic, evident, cu numele Ali. Spune că este beduin şi că el va face oficiile pentru noi în deşertul Wadi Rum. Mergem după el, pentru o nouă parcare, de data asta intrând în deşert. „Oau, mamă, să-mi trag palme, aşa ceva…” sunt cuvinte pur româneşti, articulate  pe drumeagul de doar 1 kilometru de la intrarea în Parcul Naţional până la oaza principală.

Oaza? Vai de capul ei. Case mici, urâte, străzi desfundate, pline de nisip. Mizerie peste tot. Ca la arabi. Şi zeci, zeci de turişti. Din toată lumea. Parcăm definitiv şi ne urcăm în Toyota, 4X4. Ali ne dă apă şi cola. Cumpărăm ţigări şi mergem spre… Wadi Rum.

Este splendid. Cu cât ne îndepărtăm de oaza-sat, o minune apare în stânga şi dreapta noastră. Suntem într-o vale uriaşă, mărginită de versanţi roşii, cu pietre parcă topite, acum ieşite din cuptor. Ai impresia unei Lasagna care curge. O lasagna cărămizie. Valea are aproape 1 kilometru aici, la plecare, şi peste tot sunt pâlcuri de cămile. Alte Toyote în spate, în lateral. Ajungem la primul popas. Urcăm o piramidă de nisip, unde se face sandboard. De acolo de sus, privim muntele la baza căruia s-a filmat Lawrence al Arabiei. Cortul de beduini, frumos, acoperit cu macaturi, înăuntru, băncuţe şi în ibric, ceai. Bem şi noi ceai cald. Temperatura este undeva la 50 de grade afară. Iordanian, saudit, yemenit şi eu, băgându-mă în seamă cu ei. Îi detestă pe palestinieni. „Putori şi murdari.”

Beduinii sunt mândri. Sunt structura de bază a Iordaniei. Acum fac turism. Şi nu unul ieftin. O noapte la beduini costă cam 50 de dolari de persoană. După acest popas, mergem spre locul unde a început totul – peştera Nabateenilor, de fapt, un canion atât de îngust, încât, pe alocuri, stâncile de sus sunt lipite una de alta. Aici, turiştii îşi fac nevoile. La fel şi ai noştri. Unii stăm de 6. Când plouă, aici curge un râu. Acum e doar nisip roşu cu smocuri de iarbă, pe care le pasc cămilele.

De aici pătrundem şi mai mult în inima Wadi-Rum-ului. Până la prima stâncă, pod. Podul mic. O formaţiune superbă, deasupra unei tabere de beduini. Acum văd şi eu cum arată tabăra. E ca o mică oază, cu corturi din macaturi, cu bucătărie. Macaturile alea cred că sunt din păr de cămilă. Nu fake-uri chinezeşti. Nu, nu e tabăra noastră. Noi suntem cazaţi undeva în mijlocul deşertului. 

Plecăm de aici la Podul Înalt. O stâncă absolut frumos erodată de vânt, un arc deasupra. Urcarea până acolo este foarte grea. Suntem cu nişte italieni. Un grup. Aici auzim şi „belissima”. Evident că domină „Wonderful”, de la ceilalţi turişti, americani şi neo-zeelandezi. Suntem fleaşcă, căldura rupe tot, sticlele cu apă, luate acum 2 ore, ard! Părul meu e ud.

După ce mai vedem iar stânci, munţi, tot felul de grote, înaintăm, prin nisipul roşiatic, mult în inima Arabiei, a Hejasului. Ajungem fix cu o jumătate de oră înainte de apus la tabăra noastră. 10 corturi, o bucătărie, cortul beduinilor. O familie cu cel puţin 6 membri adulţi şi 4 sau 5 copii.

Şocul este mare. Apă caldă, canalizare, curent electric şi internet. Plus un palmier şi leandri. Dar şi vreo 5 pisici. Aici, în mijloc de deşert. Tabăra e plină de turişti germani. Evident, au ghid german. Restul, engleză. Cazarea înseamnă cort cu 3 paturi. Femeile lor sunt acoperite, unele complet, dar foarte gălăgioase. Stau grămadă pe bănci şi fumează. Fumez şi eu. Şi apoi apare ghidul german, care, cu harta în mână, face un semn. „Apusul”.

Sărim în picioare, ieşim din tabăra aflată la poalele unui munte roşu şi mergem vreo 200 de metri, prin nisip, undeva mai sus. Privim în partea opusă şi spectacolul este total. Soarele se strecoară în cădere printre toate stâncile, dând o culoare de foc munţilor. Muţi. Nu se vorbeşte. Facem poze. Eu, la final, nemţilor. „The guy from Romania! Please, some photos”.  Mă execut. Evident, nemţii erau fascinaţi de Lawrence. I-am domolit rapid când le-am spus că Revolta Arabă, condusă de Lawrence şi Faysal, a fost una anti-otomană şi anti-germană. M-au privit nedumeriţi. Ghidul lor german nu le spusese asta. „Din politeţe”, le-am răspuns.

Băile impecabile aici, sub corturi. Apa caldă. Ar fi fost culmea să fie altfel. Mâncarea a fost gătită sub pământ. Eram nerăbdător. Mi-am spus, în sfârşit o să mânânc şi eu oaie. Nu suport carnea de miel etc. Dar aici voiam să o gust. Ţeapă. Beduinii mei gătiseră pasăre. Dar a fost delicioasă. Politeţea stupid românească m-a determinat să nu cer a doua porţie. Nemţii nu au avut această politeţe. Apoi, taifasuri cu nemţi, neozeelandezi, români, americani. Până târziu, după miez de noapte. Şi când a apărut luna…

Dar când a apărut luna… Ce zi a devenit totul! Pentru că doar e deşertul ei: Valea Lunii. S-a luminat toată valea asta de nisip. O bancă în afara taberei stătea cuminte pentru a ne aşeza acolo şi a privi noaptea lunii. Era frig, da, 15 grade doar, nisipul rece, rece…

Am dormit tun. Dimineaţa, micul dejun cu de toate. Am privit cum se îmbrăcau copiii pentru şcoală. Erau apoi frumos aliniaţi, cu ghiozdane, urcaţi în Toyote şi duşi spre satul-oază de unde plecaserăm noi.

Pe la 9 am pornit. Drumul a părut mai scurt, dar nu am recunoscut nimic până la piramida de nisip. Deci m-aş rătăci oricând. Temperatura ajunsese la 30 de grade. Am revăzut muntele lui Lawrence. Beduinii, caravanele de cămile. O lume de basm. Am ajuns la oază. Părăseam Wadi Rum. Dar îmi părea atât de rău! Urma Petra.

Liviu POPESCU