Orleşteni cu care ne mândrim, azi, Academicianul Emilian Popescu

Marele Mircea Vodă a lăsat Ţării Româneşti un frumos colţ de rai. Pentru că lui Mircea i-au plăcut micile case ale valahilor din acest ţinut al căpitanului Orlea. Şi nu de puţine ori, vodă a venit la ospăţuri regale, acolo unde via nobilă încheie la nord graniţa licorii olimpiane.

La Orleşti, prima comună domnească de acum secole, viţa nobilă de pe dealuri s-a translatat în viţa nobilă dinspre oameni. Pentru că orleştenii, urmaşii căpitanului Orlea sunt cei mai mândri dintre vâlcenii de pe malurile alutane, sunt cei care privesc primii răsăritul de soare de pe dealurile estice.

Unul dintre orleştenii cu care ne mândrim este Academicianul Emilian Popescu, cel care azi ne-a părăsit definitiv.

Profesorul Dr. Emilian Popescu s-a născut pe 20 februarie 1928 în comuna Orlești, județul Vâlcea, fiind unul dintre cei șapte copii ai Anei și a lui Gheorghe Popescu, cântăreț bisericesc. A urmat Seminarul Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea (1940-1947), Facultatea de Filologie din București, secția, limbi clasice (1948-1952) și Institutul Teologic Universitar din București, susținând în 1955 teza de licență despre Sfântul Grigorie Palama, alcătuită sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae.

A fost Preparator şi asistent la Institutul de Istorie din Bucureşti (1952-1956), cercetător, apoi cercetător principal la Institutul de Arheologie al Academiei (1956-1978), profesor titular la catedra de Bizantinologie de la Institutului Teologic Universitar din Bucureşti (de la 1 februarie 1978).  Epigrafist al antichităţii greco-romane şi a luat parte la săpături arheologice la Histria, Callatis, Jidavaş; participant la Congrese şi simpozioane Internaţionale de epigrafie şi istorie şi la a șasea Adunare generala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Vancouver, 1983).

De-a lungul timpului, academicianul Emilian Popescu a fost cercetător principal al Institutului de Istorie al Universității din București (1952-1956), asistent la Institutul de Arheologie al Academiei Române (1956-1978), profesor titular la Catedra de bizantinologie a Institutului Teologic Universitar din București (1978-2001), apoi la facultățile de teologie din Iași (2001-2002), unde a pus bazele Școlii Doctorale, respectiv la Cluj, din anul 2002 până la pensionare. A ocupat funcții de conducere în organisme inter­naționale de prestigiu, precum vicepreședinte al Societății Internaționale de Studii Bizantine, mai precis până la Congresul de la Londra din anul 2007; este președintele Comisiei Naționale de Istorie Bisericească Comparată, respectiv pre­ședintele Societății Române de Studii Bizantine. Una dintre lucrările de referință ale acad. Emilian Popescu este „Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România” din 1976, pentru care a primit Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române.

Despre convertirea Împăratului Constantin cel Mare, moment crucial în istoria omenirii, dar și despre rolul lui în formarea și continuitatea poporului român, academicianul spunea „Misiunea creștină a Împăratului Constantin cel Mare și-a îndeplinit-o pentru că, oprind persecuțiile creștinilor și sprijinindu-i, fața lumii s-a schimbat. Fără Constantin, soarta religiei creștine ar fi fost mult mai grea, răspândirea încetinită, ori chiar oprită, cum s-a întâmplat, de pildă, în Persia, unde viața creștină se organizase deja în episcopate, dar nefiind nici un împărat persan încreștinat, ea a fost cu timpul înăbușită. A spune numai că Împăratul Constantin cel Mare a fost fondatorul Constantinopolului și al Imperiului Bizantin e prea puțin, pentru că faptele sale au îndreptat pe calea lui Dumnezeu lumea din Europa și de pe alte continente, unde credința creștină a fost cinstită. […] Pentru poporul român, Constantin este un fel de ctitor, ­fiindcă, dacă în perioada migrației popoarelor, populațiile de pe teritoriul țării noastre nu aveau credința creștină și civilizația romano-bizantină care să le dea superioritatea în fața barbarilor, continuitatea ar fi fost pusă sub semnul întrebării”