Manifestul ziaristului de provincie, între obiectivitate şi supravieţuire
Citeam azi un text aparţinând lui Lucian Mândruţă şi am zâmbit amar, spunând doar cât adevăr exprimă acele trei rânduri. Şi m-am gândit să le dezvolt, indiferent dacă le va crede sau nu cineva. Aşa este: poate cel mai înjurat om din provincie nu e politicianul, nu e demnitarul cu o funcţie locală.
Este ziaristul. Politicianul îşi ia critica dintr-o singură direcţie, cea a nemulţumiţilor societăţii, pe când ziaristul de provincie şi-o ia de la toţi, şi de la „Ăia”, şi de la popor. E făcut în toate felurile – sclav, servil, plătit, ciubucar, milog, mincinos, părtinitor, şmecher, şulfă, fals… Şi pe bune dacă nu e din toate câte ceva!
Ziaristul de provincie lucrează la limita obiectivităţii, cel mai sincer este doar acasă, cu nevasta, dacă o (mai) are, sau în pat, cu iubita, dacă aceasta îl înţelege. În rest, este doar un om al supravieţuirii. Cine îl condamnă la acest slalom uriaş prin viaţă? Trei entităţi: politicienii, agenţii economici şi poporul. Trebuie să caute mereu soluţia de a le aduce pe toate trei în acelaşi echilibru. O utopie. Nu are cum.
Poporul nu cumpără presă locală, deşi costă 1 leu orice publicaţie. Dar poporul este critic, este cel care dă verdicte! La un preţ de 1 leu. E mai mult onorific acest preţ. Este sub preţul pe kilometru la taxi. Un preţ neschimbat, pe care nu ai cum să-l modifici, pentru că omul nu mai cumpără ziare. Pe internet…, pe internet e moca. Dar acest gratuit nu înseamnă că cel care înşiră articole are bani de undeva din cer. Agenţii economici din provincie nu fac reclame, nu îi interesează publicitatea, nu există agenţii de publicitate în provincie. Există prietenii, există o cârdăşie în sens pozitiv, un marketing ad-hoc pentru cele câteva reclame pe care le placăm în ziar.
Un ziarist de provincie nu e deloc bogat, el trebuie să se descurce cum poate pentru a trăi, pentru a supravieţui, pentru a plăti impozite, pentru a ieşi din casă. Cei mai mulţi nu au viaţă de familie, s-a dus dracului de mult, de când ai venit băut de 5 ori la miez de noapte, de când ai strigat prima dată şi ai urlat din cauza stresului. Stresul cel definit mai sus, de a pune în acord cele trei entităţi şi neputinţa care rezultă inevitabil. De aici, acest stres duce frumos la o ratare pe interior, o putreziciune afectivă, o goliciune. Din cauza acestui tango sinucigaş psihic de a te mula mereu pe cerinţele pieţii. Nu, nu mai ai conştiinţă, nu mai ai sinceritate, nu mai ai nimic sfânt. O pleaşcă de bani înseamnă să mai achiţi din datorii. O masă regulată înseamnă salam cu pâine, mâncat în maşină, în dreptul unui market local. Ziua de salariu este veşnic relativă. Nu au intrat banii…
Ziarist de dreapta sau de stânga? He he he! Aşa ceva nu există. Eşti doar un talent care se pliază după nevoi. Şansa ţi-a dat-o Dumnezeu, de a intui mersul lumii şi de a mirosi omul din faţa ta. Dacă îl faci sau nu din vorbe sau dacă nu îl calci pe bătături sau chiar îl calci… Un subiect frumos de anchetă se poate termina brusc, poate până la episodul 2. Şi atunci ai bani de o altă rată. Sau un subiect social nu apare, ai un contract care se poate rezilia oricând. Trăim din bani publici, da, nu e nimic grav aici, pentru că ne facem meseria în a pune pe hartă un judeţ, evenimente din localităţile judeţului, le şlefuim, le mediatizăm… Uneori le distorsionăm, în funcţie de avantaje.
Niciun ziarist de provincie nu are casă poleită cu aur sau maşină de lux. Decât abia după 50 de ani şi doar cei care au reuşit să-şi facă o strategie în viaţă şi să se mulţumească cu o proprietate simplă. Mulţi ziarişti sunt însă bolnavi la 60 de ani. Unii mai şi mor până atunci sau pe acolo.
Şi, cu toate astea, ne place mult să facem presă, să ne spionăm între noi, să zâmbim când vedem cât de partizan e unul din gaşcă (oare cât i-a dat ăla?), ne place să vedem cum vine primăvara, ne place să scriem. Poate, poate şi câştigăm ceva din asta. Măcar pentru încă un an. Şi, apropo, cele mai mici salarii sunt în presa de provincie. Dar supravieţuim şi încercăm să vă oferim măcar 75% din adevăr. De restul, din 25%, trăim, din păcate, şi noi.
Liviu POPESCU
