La Alunu se mişcă pământul într-o mare neagră de bestii din oţel

Noroi până la genunchi, amestecat cu zăpadă. Un drum plin de ceaţă care merge pe lângă halda de steril. De departe te pândeşte Bestiarul. O mulţime de bestii, de dinozauri din preistoria mineritului pândesc pământul sau îl pun în mişcare. Îl mută dintr-un loc sau îl cutremură. Vrând parcă să scoată la iveală diavolul.

Alunu. O carieră care se întinde cât vezi cu ochii, plină de steril şi mormane de cărbune. de resturi de cărbune. O uriaşă grotă a pământului, vegheată de aceste excavatoare. Cariera pândită de oameni. Să nu meargă mai mult.

„Ne punem în faţa lor de mincinoşi”, spune unul. „Ne-au spus că ne dau bani, că ne angajează, că ne dau şi pe mă-sa şi pe tac-so. Canci!”. Oamenii pândesc prin noroi. Vin cu rândul. E pământul lor sub care se află cărbune. Dar cărbunele stă ascuns sub pământ şi fără bani nu iese.

O carieră de când lumea parcă. Odată erau mii de oameni, zeci de oameni la bandă, alţii la lopată, alţii la excavatoare. Plecau rabe, trenuri, camioane. Acum e linişte. 100, 120 de oameni mai sunt la Alunu, pe această mare neagră.

Ajungi pe drumul către Pătruleşti, pe sub fosilele căii ferate spre Gorj. De fapt, pe sub picioarele de beton. Traversele le-au furat. Dacă era gata, acum se mergea de la Râmnic la Târgu Jiu. Acum e doar noroi. Un noroi argilos care iese de sub zăpada apoasă de februarie şi urcă pe bocanc, intră în şosetă şi la prânz, acolo, unde se mânâncă ciorba din borcan, minerul îl simte întărit.

„Ce să facem altceva. Suntem mineri. Nu e cine ştie ce lucrare de ministru. De deputaţie. Noi aici avem guvernul nostru. Stratul ăsta de cărbune de 7 metri”, spune un ortac de la Alunu. Sterilul se duce pe o bandă, cărbunele pe altă bandă. Pământul vine de sus. 

Un excavator riscă să rămână sub noroi. Roșia, pârâul care urlă după dig așteaptă spărtura. Roșia vrea să vină să își ia înapoi albia și dacă se poate câteva vieți omenești. „Ai o ţâgară şefule?”. Ai. Te uiţi sus spre Pătruleşti. Drumul o ia la vale. Cu pământ cu tot. „Satul ăla rămâne izolat”, spui.

Omul ridică din umeri. „Nu au vrut să dea pământul şi am început de aici de jos. Naşpa. Acum o jumate de zi scoatem din mâl excavatorul”.

La Alunu fuge pământul din toate părţile, se scoate cărbune lăutăreşte. Acolo, unde te-ai înţeles cu oamenii da, acolo unde nu, te strecori. Dar şi aici foarte greu. Oamenii se pun în faţa exacavatorului şi nu te lasă să înaintezi. Cine să răspundă, CEO? CET?

Nimeni nu vrea să vină aici de la ăi mari. Să stea de vorbă cu proprietarii. Decât primarul. Birăruţi, mic de statură, înoată printre nămeţii de noroaie. Trebuie să ţină şi cu oamenii şi cu mineritul. „E greu, oamenii au dreptate, minerii au dreptate. Dacă nu găsim dialog, vom avea aici mari dezastre ecologice. La Cariera de Vest, haldele distrug pădurea. Aici, la Alunu, se sapă jos şi se taluzează sus, în curând nu o să mai fie drum. Vom face altul. Cărbunele se scoate din ce în ce mai greu”, spune primarul din Alunu.

Cei de la mină vor să scoată din pământ picioarele de beton al fostei căi ferate. „Nu ştiu cum o vor face. Cât e deasupra e şi jos. Adică 100 de metri sus, 100 jos. Şi e beton, armătură. Păcat. Lucrurile erau cu cap făcute înainte de 89. Acum totul se face anapoda, fără cap. De câte ori nu le-am spus să vină aici….”, mai spune primarul.

Pleci cu un gust amar şi te întrebi de ce totul arată atât de vechi, de gri, de murdar. Aşa e mineritul? Cât cărbune ne mai trebuie oare în viaţa asta? Şi când nu o mai fi nevoie, ce or să facă cei din Alunu.

„Poate turism”, spune Birăruţi.

Poate. Deşi turism se poate face şi acum. Nu ai de multe ori şansa să vezi un astfel de câmp de bestii….din fier. Din cretaciul socialist.

Treci pe lângă depozitul de cărbune. Puţin lignit. Te uiti la vreme. Se încălzeşte afară, că altfel, cei care spuneau la CET că nu prea mai e mult cărbune, aveau dreptate…

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *