Justiţia de la ţară VS. Justiţia de la oraş

Curtea Supremă a devenit o adevărată închiziţie, cele două complete de judecată de cinci judecători, pas cu pas, se vor consacra în viitorul apropiat, ca cele mai dure instanţe de judecată dintr-o ţară europeană, graţie deja renumelui Liviei Stanciu, casapul celor mai mari figuri de politicieni trimişi la închisoare, paradoxal, primul demnitar trimis după gratii fiind, Mircia Gutău.

Din 2010, toţi demnitarii care au ajuns la ICCJ au „luat-o”, miniştrii, parlamentari, foşti demnitari, primari, oameni de afaceri, au primit scurt şi sec verdictul de închisoare, fie cu suspendare, fie cu executare.

Temutele complete de judecată de la Curtea Supremă au produs o panică prin rândul inculpaţilor de rang înalt, încât demnitarii au făcut un pas în spate, vezi demisiile lui Dan Voiculescu. Este de bine sau este de rău?

Dintr-un punct de vedere, „europenist”, am putea spune că este în regulă, Bruxelles este sensibil la aceste condamnări şi ne aplaudă, oferindu-ne garanţia că în sfârşit baronii şi cei care erau mai presus de lege şi-o încasează. Toţi europenştii aclamă pe canalele media că în sfârşit justiţia din România funcţionează, că Înalta Curte, DNA, ANI sunt exponentele Europei şi că gata, nu mai suntem în era lui Năstase. E suficient oare să ne bucurăm şi să avem încredere în justiţie doar pentru că Năstase, Remeş, Vântu, Fenechiu, Becali, Mureşan şi-au luat-o? Elita urbană ar spune că da.

Dar elita urbană uită un singur aspect, în amărâtele de oraşe de provincie, oamenii simpli fac naveta la tribunalele şi judecătoriile locale de ani buni de zile pentru speţe cum ar fi legile funciare, litigii comerciale, drepturi de proprietate, matrapzlâcuri domestice. Ani zeci de ani, bani pe avocaţi, ore de aşteptare, termene infinite, amânări peste amânări. Oamenii simpli care sunt în procese pentru a-şi recupera câteva hectare de pădure sau de pământ, nu sar în sus de bucurie când află că Năstase a primit o nouă condamnare. Ei nu o să spună niciodată că justiţia e în sfârşit independentă. Sunt oameni simpli care se războiesc cu un şef de obşte, unul care mituieşte un judecător local şi câştigă un proces pe care iniţial îl pierduse.

Sunt mii, dacă nu zeci de mii de cazuri mărunte, în care românii simpli se confruntă cu o corupţie cronică, se luptă pentru un loc de muncă pierdut samavolnic, pentru o titularizare pe care un  Inspectaorat Şcolar a anulat-o, pentru ca un patron să-şi plătească salariile. Procese la prima vedere banale, faţă de un Zambaccian sau un Transformatorul, dar aici se formează de fapt încrederea în justiţie. Fanii lui Traian Băsescu desfac şampanie şi aduc ode Curţii Suprme pentru condamnări spectacol, dar mă întreb dacă au curajul să-i spună unei bătrâne de 70 de ani din Câineni că justiţia e independentă, când biata femeie a pierdut o bucată de pământ la tribunal pentru că un şemecher din sat i l-a luat folsoind acte false şi probabil un judecător corupt.

Aşadar în România se produce un mare clivaj, între Justiţia cea Mare şi Justiţia cea Mică, un clivaj nepermis şi atunci, care este mecanismul de control al micii justiţii de provincie? Amuzant nu, dar dacă Bruxelles a instuit un MCV pentru justiţia din România, iar Curtea Supremă a devenit pe drept un satrap al marilor corupţi, oare CSM-ul nu ar trebui să instituie un fel de MCV românesc asupra justiţiei de provincie?

 Pentru că nu va exista deloc încredere în justiţia din România, atât timp cât un patron de SRL care nu-şi plăteşte angajaţii scapă nepedepsit de justiţia din Mizil. Sudorul acelui SRL nu este deloc fericit că Vântu face închisoare iar patronul lui îi râde în nas pe scările judecătoriei. Când o aude pe Pora lăudând justiţia din România, va închide televizorul

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *