Izvorul Rece, unde casele sunt legate între ele prin poteci, este colţul de rai din Vâlcea de care nu a auzit nimeni

Nu ştiu cum este să nu te naşti în Vâlcea, să nu ai Oltul ca aortă, să nu porţi pe frunte Parângul şi Cozia, să nu te scalzi în apa zeilor din staţiunile balneo, să nu ai în nări aroma Toscanei la Drăgăşani, condurul de aur jos la poale, pădurile smerite, adevărate biserici de fag şi stejar…

Vâlcea este unică, este o poveste a naşterii româneşti, a devenirii noastre, a supravieţuirii de limbă, de spirit, de frumos… Pentru că doar prin inima noastră pulsând între ape şi păduri, într-o Românie a portativului istoriei, un cântec al satului de vis, colţ de Eden, am reuşit să existăm aici mai mult de 2.000 de ani.

În Vâlcea noastră, moştenită de la ăi bătrâni, care, la rândul lor, au primit-o în dar de la ăi bătrâni ai lor şi tot aşa, sunt locuri unde parcă doar sfinţii scriu poezii, desenează primăveri, sunt picături de pământ neştiute de om, dar uriaşe ca trăire, unde nopţile aruncă aurul stelelor în poieni. Un astfel de loc am cunoscut azi…

Satul caselor cu poteci, din inima pădurilor Stoileştiului.

Legământ sacru al boierilor valahi, loc unde fiecare pârâu descrie un sat, unde parcă ne confruntăm cu un portativ, fiecare gamă ajunge să ne propună mereu fie o pădure, fie o biserică de lemn, fie altceva… De la Obogeni şi până departe, spre Bulagei, Urşi sau Stoileşti, toa

tă comuna este un frumos continuu de geografie, de timp, de universalitate.

Judeţul Vâlcea are o comoară. Are, de fapt, un ţinut nebănuit, nevăzut, ştiut doar de iniţiaţi. Este undeva deasupra Oltului, a acestui râu rege care udă, precum un mic Nil, cel mai frumos judeţ al României.

Stoileştii sunt, de fapt, un peisaj unde primăvara, minunile de flori dansează cu albinele într-un tango din zori şi până spre seară, unde vara cântă toate vietăţile aerului, toamna se îmbracă mai frumos decât pe Champs-Élysées, iar iarna, puful alb al norilor doarme liniştit de la margini până departe, spre inima comunei de poveste.

Nu păşeşti în Stoileşti precum ai venit, trebuie să fii inţiat, dacă nu cunoşti freamătul frunzelor de măr, nu recunoşti roşul cireşelor de vară şi nu ai pe buze licoarea perelor pădureţe, nu ai nicio şansă să intri în rezonanţă cu cea mai întinsă comună de dealuri a Vâlcii.

Am trecut de primărie şi am plecat pe drumul Stăneascăi. Sau pe al pârâului. Nu greşim dacă spunem acest lucru pentru că, până acum câţiva ani, drumul de acces era prin albia pârâului. Un pârâu de toamnă primăvara şi atunci când plouă. Dar atunci este imposibil de trecut. Drumul merge prin  pădure şi nu ţi-ai imagina că, pe 15 kilometri, de-o parte şi de alta, sunt case. Dar case fugite în pădure, case la care se ajunge pe poteci. Case ascunse de salcâm, de mojdrean, case cuminţi crescute de istorie.

Sunt peste 150 de case aici, la Izvorul rece, una sus, pe o coamă, alta în zăvoi, altele sunt sub fruntea pădurii, altele dincolo, în miez de pădure. Şi…

Da, minune, în mijlocul unei poieni, înconjurată din toate părţile de pădure, se află Şcoala Domnului Trandafir. O şcoală în agonie, care supravieţuieşte, deşi mulţi o vor închisă. Primarul Ionescu vrea să reziste, măcar pentru picii care jucau fotbal azi, în final de aprilie, în curtea plină de flori. Este un paradis de meri înfloriţi. De la şcoală, drumul se duce iar prin pădure, printre fâneţe şi ajunge până la moş Creangă. Primul primar al comunei Stoileşti, omul care stă la marginea lumii, dar fix în grădina Edenului. Omul, cu cei 90 de ani ai săi, vorbeşte de bombardamente şi de Mica Unire de acum 50 de ani.

Pentru că, în luna mai 1968, trei comune – Urşi, Geamănă şi Stoileşti s-au unit şi au format actuala localitate, o adevărată metaforă, un destin românesc.

Satul este împrăştiat aşadar pe toate dealurile, într-un aer care ar permite poate construirea nu a unuia, ci a zeci de sanatorii. Pentru că nu există poluare, nu există nici măcar praf, nu există decât natură, vis, legende, albine, flori şi păduri…

Aşa cum am spus, până acum câţiva ani nu era nici drum. Se mergea prin albia pârâului. Primăria a făcut un drum pe margine, taluzat cât de cât, pentru a facilita mersul, măcar cu căruţa, până la ultima casă.

Satul însă… ar putea muri. Casele încep a jeli după ultimii oameni care s-au mutat spre cimitire. Este un paradox, se pleacă din paradis. Din acest colţ de Rai. Pentru că nu s-a auzit de el.

Stoileştiul are 210 kilometri de drumuri. Sate împrăştiate în toate punctele cardinale. O localitate greu de administrat, dar acum 8 ani, se zbătea într-o tăcere obositoare. Drumurile… dacă erau erau drumuri de noroi, oamenii mergeau pe punţi, prin ape, aşa cum au făcut-o timp de 2.000 de ani. Azi e mai bine, dar mai e mult de făcut, după cum oftează primarul Florin Ionescu. Pentru asta e nevoie de finanţare uriaşă, pentru ca zone precum Izvorul Rece să nu moară după două milenii. 

Şi ar fi păcat, ar fi o crimă. Să părăsim pentru a doua oară Paradisul…

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *