Istoria Castelului de acum 300 de ani şi destinul unei mari familii risipite între veacuri….

Timpurile frumoase ale Valahiei vechi nobiliare s-au scurs sub ploaia istoriei, destinele unele mari, altele mici sunt pierdute prin manuscrise, prin cotloane. O epocă, un timp, o frescă mai este scoasă de sub lutul timpului doar din când în când.

Aşa s-a scris în Vâlcea frumoasă destinul unui castel, al unei familii, al vieţii, parfumul de altă dată, printre cavaleri şi domni, caleşti şi jocuri de cărţi, boieri şi ţărani, politicieni de veac apus…

La cotul Olteţului pe un teren mai ridicat şi apărat pe deoparte de cursul râului Olteţ, Radu Zătreanu frate cu Preda Zătreanu, mare caimacan al Băniei la început de secol XVIII, construieşte un castel medieval, mare la acea vreme, cu ziduri groase, cu camere mari şi mobilă de Constantinopol, împodobit cu icoane de Ierusalim, arme de fac de început şi, care renovat parţial se mai păstrează şi astăzi.

Suntem în anul anul 1756. Castelul avea o minunată poziţie geografică şi strategică fiind apărat pe două părţi de râul Olteţ, râu care pe acea vreme, scălda la apus, grădina de trandafiri. Pe celelalte două laturi erau pădurile seculare din zonă care acopereau dealurile de apus şi care coborau până la apa Olteţului. Acest castel constituia un adăpost sigur şi un loc de refugiu în caz de invazie a turcilor. Nu erau multe case prin zonă, pe marginea unui drum care se muta odată cu năravul Olteţului.

Pe atunci satul era format din aşezările clăcaşilor şi se întindea la poalele dealului dinspre răsărit. Când s-a ridicat castelul drumul se afla pe partea stângă a râului Olteţ, drumul care ducea sus spre târgul Horezului Brâncovenesc.

Nu departe de castel, Preda Zătreanu, mare  vornic al Valahiei, a ctitorit biserica cu hramul Sfântul Nicolae în anul 1734 care se păstrează şi astăzi. Tot pe partea dreaptă a râului Olteţ şi nu departe de cele două construcţii, al treilea frate,  Ioniţă Zătreanu ctitoreşte biserica din lemn, biserică ce are hramul Sfântul Ioan Botezătorul.

La construirea acestor biserici s-au folosit lemnele de pe locul unde se află şi astăzi, deoarece aşa cum s-a arătat pădurea cobora până la râul Olteţ. Deşi a doua biserică a fost ctitorită in anul 1756 catapeteasma a fost lucrată cu două decenii înainte de meşteri iscusiţi din Gorj in stil brâncovenesc.

Aşadar Preda Vornicul Zătreanu după 1700 stăpânea moşia de la Bălceşti până la Pârâieni. Ce a urmat cu neamul Zătrenilor, este o lungă istorie, un manuscris cu fapte şi oameni, pe despre care pot curge scrieri de umplu manuscrise.

Urmaşii săi fiind destul de numeroşi (fraţi şi alte grade de rudenie), a făcut ca moşia să fie impărţită şi ca zestre şi au format noi familii. Ultimul descendent al familiei Zătreanu a trăit către sfârşitul secolului XVIII, s-a numit Iancu Zătreanu. El a jucat moşia la cărţi şi a murit cerşetor în oraşul Craiova.

Astfel moşia marelui om de stat Zătreanu a fost impărţită între o serie de boieri mai mici fară arbore genealogic unii dintre ei venind ca arendaşi sau aduşi de domnii fanarioţi veniţi din localitatea Tetovo din Macedonia. Noii stăpâni ai moşiei din satul Bugiuleşti au fost familia Tetoianu cel care a dat numele comunei Tetoiu. Un descendent al familiei Tetoianu a stăpânit o mică moşie in Zătreni pe la sfârşitul secolului XIX, fiica lui pe nume Mita căsătorită Florescu a stăpânit moşia până în preajma celui de al doilea război mondial, când a început să o înstrăineze. După terminarea războiului nepoata lui Ştefan Tetoianu, Margo căsătorită Bratu a vândut ce a mai rămas din moşie până la naţionalizare.

O descendentă a familiei Zătreanu s-a căsătorit cu un oarecare Benescu şi a primit moşie la Beneşti între Lăcusteni şi Bălceşti.

Moşia de la Risipiţi a fost răscumpărată de Iovan Zătreanu şi dată de zestre fiului său Constantin căsătorit cu fata lui Tudor Berindei din Olt. După moartea timpurie a lui Constantin moşia este donată de văduva acestuia Episcopiei de Vâlcea până la legea rurală a lui Cuza când a fost secularizată şi improprietăriţi moşneni din Risipiţi pe ea.

Cea mai mare parte din moşie şi conacul din Zătreni a fost acaparată de un arendaş venit din Bulgaria care s-a numit Boicescu şi ai cărui urmaşi în mare parte s-au străduit să nu înstrăineze moşia. Astfel pe vechile domenii ale feudei vornicului Preda Zătreanu în secolul XIX existau o mulţime de boieri şi boiernaşi sau venetici care au fărâmiţat moşia. Fiecare descendent moştenea o dată cu pământul şi satele de clăcaşi. În partea de sud a comunei în satul Făureşti, un descendent al familiei Pleşoianu a stăpânit câtva timp o mică moşie. Soţia sa Olga fiind din Gorj a vândut-o după primul război mondial.

În partea de nord a comunei un descendent al familiei Dobrescu a stăpânit moşia din Zătrenii de Sus şi o parte din Ciorteşti pe care a vândut-o la oamenii din Ciorteşti ca popa Epure şi alţii. Cea mai mare parte din moşie şi-a păstrat-o şi neavând copii, a înfiat o fată pe nume Dulciu care s-a căsătorit cu un medic grec Carianopol, tatăl poetului Virgil, care a murit de tifos în primul război mondial.

Rămânând văduvă, s-a recăsătorit cu un avocat George Bădescu fost mare moşier in Teleorman care a tocat o avere de 2000 ha la cursele de cai de la Roma, Viena, Paris şi alte metropole ale lumii.

După moartea timpurie a lui Dulciu a lăsat moştenire întreaga avere soţului său el trăind în Zătreni până la naţionalizare. Vechea casă a familiei Dobrescu, casă cu etaj şi împrejmuită cu zid a fost renovată de George Bădescu, iar după naţionalizare a fost grădiniţă de copii şi apoi sediul CAP. În prezent clădirea a fost demolată. Avocatul George Bădescu a fost om cult. La naţionalizare s-a găsit o bibliotecă cu circa 2000 de volume majoritatea în limba franceză care au fost risipite s-au distruse.

Azi, Zătreni sunt peste tot în România. Dar pe toţi care poartă numele Zătreanu, sunt la origine descendenţi ai lui Radu, Preda şi Ioniţă, oameni care între 1720 şi 1770 au condus treburile de stat şi au fost Înalţi dregători sub domniile Mavroghenlor, lui Caradja şi Mavrocordat.

O poveste care se întinde pe mai bine de 300 de ani, o poveste de Vâlcea, care nu se poate uita sub noile vremuri.

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *