Ioana Cantacuzino – destinul unei prinţese vâlcene , prima femeie cu brevet de pilot

AGERPRES

România ante şi interbelică are poveştile ei cu parfum aristocrat, pentru că această naţiune a avut prinţi şi prinţese, familii boiereşti, care au lăsat acestui pământ istorii şi au îndeplinit misiuni providenţiale.

La hotarul dintre Călimăneşti şi Căciulata, pe o terasă tăiată în pădurea de fag, se înalţă o vilă impunătoare, un mic castel care în vederile de epocă domina Valea Oltului şi care astăzi, lăsat în paragină, abia se mai întrezăreşte printre copacii cu care pădurea a copleşit locul. Este Vila Cantacuzino pe care comuniştii au botezat-o Vila „23 August’, completând astfel istoria pe care acest edificiu o ascunde sub tabla ruginită a acoperişului său.

Vila a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea de I.G. Cantacuzino, un reputat inginer, descendent din milenara familie bizantină a Cantacuzinilor, care începând cu secolul al XVII-lea a dat Tării Româneşti şi Moldovei mai mulţi domnitori.

Ion (Iancu – Jean) Cantacuzino s-a născut la Ploieşti în 1847. Acesta era descendent din ramura domnitorului Şerban Cantacuzino, având ca strămoş pe Toma Cantacuzino, nepotul domnitorului, căsătorit cu Maria Brezoianu. Tatăl său, Gheorghe Cantacuzino, aparţinea ramurii Cornenilor. Nu ştim când a ajuns prima dată la Călimăneşti dar îl regăsim cu siguranţă implicat în construirea căii ferate de pe Valea Oltului în 1887, în calitate de antreprenor al şantierului condus de Mihail Râmniceanu, după ce participase şi la construirea căii ferate Ploieşti-Sinaia-Predeal sub supravegherea lui Anghel Saligny şi la cea de la Buzău la Mărăşeşti. Tot el construieşte prima fabrică de ciment „Portland’ la Brăila, în anii 1888-1890.

„Aici începe povestea Ioanei Cantacuzino a cărei naştere este înregistrată în comuna Islaz, Cotu-Lung (Brăila), în 2 septembrie 1895, ca fiică a Mariei Fălcoianu, care devine a doua soţie a lui I.G. Cantacuzino”, spune Fenia Driva, bibliotecară şi scriitoare care s-a ocupat de cercetarea fondului „Ioana Cantacuzino’ de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Vâlcea.

Ioana Cantacuzino îşi petrece copilăria la Călimăneşti, unde face şi Şcoala Primară, conform unui certificat eliberat în acest sens de Nae Zamfirescu, director al şcolii, apoi pleacă la studii la Paris. Pasionată de lectură, şi în mod deosebit de istorie, de monumentele istorice, lasă zeci de fişe şi notiţe, precum şi o corespondenţă bogată, păstrată la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului din Vâlcea în fondul „Ioana Cantacuzino’.

Cantacuzino1Ceea ce o face însă specială pe Ioana Cantacuzino a fost pasiunea ei pentru zbor. S-a înscris, încă din adolescenţă, împreună cu fratele său, Mircea Cantacuzino, la cursuri de pilotaj ale locotenentului Octav Oculeanu. Ea a reuşit să-şi înscrie numele pe lista primelor femei aviator din lume şi este prima româncă care obţine în ţară această certificare – cu brevetul numărul 1, din 1930. Înaintea ei mai încercase Elena Caragiani-Stoenescu, dar fiind refuzată, a plecat în Franţa, însoţită de instructorul său, Mircea Zorileanu, govorean de altfel, unde obţine brevetul internaţional de pilot aviator, eliberat de Federaţia Aeronautică Internaţionala, în 1914.

Ioana Cantacuzino, devenită Carp prin căsătorie, a învins reticenţele autorităţilor române, deschizând drumul aviaţiei feminine în România. După tragicul accident al fratelui ei, Mircea Cantacuzino, a preluat conducerea Şcolii de Pilotaj de la Băneasa pe care o denumeşte „Mircea Cantacuzino’.  La această şcoală îşi obţin brevetele de pilot Irina Cioc (Burnaia), prinţesa Marina Ştirbey, verişoara lui Bâzu Cantacuzino, Mariana (Marie-Ana) Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo şi îşi echivalează brevetul obţinut în SUA celebra campioană europeană şi mondială la paraşutism, Smaranda Brăescu.

”Cred că ar fi fost o idee bună dacă Şerban Cantacuzino, actorul, ar fi transformat Castelul Cantacuzino pe care l-a moştenit la Călimăneşti, într-un muzeu al femeilor-pilot de avion din România”, spune Ligia Rizea, fost consilier la Direcţia pentru Cultură Vâlcea.

În 1941, Ioana Cantacuzino a intrat în conflict cu Mareşalul Ioan Antonescu şi a fost închisă în lagărul de la Târgu-Jiu pentru câteva luni. Se îmbolnăveşte, îi este distrusă locuinţa de la Bucureşti de un bombardament şi în final este nevoită să se retragă la reşedinţa de la Călimăneşti. Vila fusese rechiziţionată. Găseşte în ea amenajat un spital pentru soldaţii români, după ce anterior fusese folosită în acelaşi scop de nemţi. A fost primită cu foarte multă ostilitate. În comunitatea pentru care odinioară fusese „Duduia’, acum era considerată „spion’. Din cauza arestului de la Târgu-Jiu a fost izolată de foştii prieteni şi a supravieţuit vânzându-şi cărţile şi bunurile care scăpaseră întregi din mâna ocupanţilor şi a hoţilor.

În 1949, Vila Cantacuzino a fost naţionalizată iar ei i s-a repartizat o cameră şi o bucătărie, în locuinţa familiei Iepureanu. S-a stins din viaţă în 15 decembrie 1951.

În cartea „Prinţesa Ioana Cantacuzino la Călimăneşti’, scrisă de Fenia Driva, dar şi în paginile pe care i le dedică Constantin Mateescu în cartea ‘Râmnicul meu’ – referinţa finală este aceeaşi. Faptul că nici după moarte, femeia bravă, puternică şi eficientă, care a fost Ioana Cantacuzino, nu şi-a găsit liniştea. „Vechiul cimitir de pe malul Oltului a fost strămutat când s-a ridicat Hidrocentrala Călimăneşti şi astfel s-a pierdut şi mormântul Ioanei Cantacuzino. Unii şi-au strămutat morţii în Cimitirul de Sus, alţii nu mai aveau pe nimeni aici, iar peste ei buldozerul a aşezat încă o dată ţărâna acestor locuri’, spune Fenia Driva.

”Se spune, printre localnicii bătrâni din Călimăneşti, că prinţesa Ioana Cantacuzino făcea de Crăciun un brad mare pentru copiii silitori din sat, în salonul de la vilă, şi îi îmbrăca din cap până-n picioare. De asemenea, se spune că ar fi murit de foame şi de frig, iar singura cruce din marmură de Carrara din cimitirul strămutat ar fi fost a ei. Însă e rescrisă, fiind trecută pe numele altcuiva”,  spune Rizea.

Şi asta este doar una dintre poveştile palatelor uitate din staţiunea Călimăneşti, cândva micul oraş cochet, unde aristocraţia română de dinainte de război umplea străzile unde cânta fanfara militară, cu caleşti, vara şi sănii, iarna. Mai sunt şi altele strânse ca o colecţie de suflete în documentele vremii la arhivele vâlcene. AGERPRES

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *