„Haide, sus, că trecem podul peste Dunăre!”, aşa ne trezea tata, la 5 dimineaţa

Şi în acel răsărit vag de soare, vedeam minunea inginereasca atât asta de la Borcea cât şi pe aceea de la Cernavodă, din acceleratul special, care pleca de la Râmnic seara ca să ajungă dimineaţa, la marea…copilăriei mele.

Mirosul de mare îl aveam în nări, încă din aprilie, când mama, lua prin sindicat UGSR (Uniunea Gloabelor Socialiste din România, citat tata), acele bilete spre paradis. Bilete la mare. Mamaia de cele mai multe ori sau Eforie Sud. Erau păstrate cu sfinţenie în dulap între cărţi, în bibliotecă.

Aşteptări, fericire, era un întreg ritual care se pregătea pentru acele zile. Timpul, parcă nu mai trecea odată.

Începea cu Mersul Trenurilor. Pe care tata îl ştia pe de rost. Am învăţat şi eu cum se foloseşte, pentru că Râmnicul era pe un tronson feroviar secundar. Apoi urma Agenţia CFR. Biletele alea cartonate, mici, dreptunghiulare cu gaură în mijloc. Acceleratul nostru era special. Suplimentar pentru acea perioadă.

Şi gata.

Bagaje. Geamantanul ăla mare negru, pe care mama îl umplea. Şi încă unul mai micuţ. Drumul spre gară. Spre gara noastră mică. Veche. Acum e una nouă urâtă. Şi venea spre seară acceleratul spre mare. Compartiment. Mama făcuse de toate. Friptură. Chiftele de drum, ouă. C-aşa e în tren. Mâncam până la Bucureşti. Ne împrumutam mâncare cu vecinii de compariment.

Drum lung. Prin Bucureşti, trecea prin gara Băneasa. Apoi adormeam. Trenul plin. Se deschideau ușile și mirosea a tutun. Oameni, copii, bagaje.

„Haide, sus, trecem podurile”, venea Tata şi ne trezea. Cu mirosul lui de Carpaţi. Şi noi, ne zgâiam toţi pe geam, la acele minuni inginereşti. Aşa am aflat de Saligny.

Iar de acum, drumul era o splendoare. Intram în Rai. Ultimii kilometri prin Dobrogea ne duceau într-un templu unic. Coboram în Gara Constanţei şi mergeam spre troleu. Pescăruşi, miros de mare, aglomeraţie.

Bulevardul VI Lenin (actual Tomis) ne ducea la Mamaia. Acolo căuatm hotelul. Aşteptare. Cazare. Bonuri de masă. Pentru ugeserişti. Camera mi se parea una minunată. Era camera de la mare, nu?

Plaja, cearceafuri. Satul de vacanţă. Puştiul care stătea numai în apă. Discotecile cu muzică nemţească. Plimbare de seară prin Mamaia. Nimicurile pe care le cumpăra mama, gen cutii din scoici. Delfinii pe care îi vedeam în larg. Constanţa şi Cazinoul. Portul. „Iete vapooorul”, striga micul ţărănuş din mine, privind în larg. Prietenii de la hotel. Copii din Bacău, Vrancea, Braşov…

Asta este marea mea. Marea socialistă, marea studenţiei, marea capitalistă. O mare superbă. Chiar dacă am văzut de atunci, alte mări, oceane, marea noastră o port în suflet, aşa cum a rămas şi trezitul tatei de dimineaţă, la podurile de la Cernavodă şi Feteşti.

Şi ca un făcut…de cele mai multe ori, când plecam de aici, ploua. Dar la mare niciodată, cât stăteam.

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *