După Franţa, Italia ne confirmă acum noua arenă politică; România va reuşi să evite asta?

După Franţa, un al doilea stat latin, Italia prezintă o configuraţie electorală care vine să contureze o regulă şi nu o excepţie, o nouă recreionare a votului în statele europene de sud şi care ar trebui, după părerea mea, să ne pună puţin pe gânduri, iar dacă nu pe noi, măcar pe cei care se află în România, în laboratoarele de imagine şi de discurs ale partidelor tradiţionale: PSD recte PNL.

Nu ne vom raporta la votul nordic ci vom încerca să vedem similarităţile electoratului nostru ca preferinţe şi oferta politică, tendinţe şi o posibilă hartă, odată ce parcursul României în UE se va maturiza.

În Italia primele 2 poziţii au fost ocupate în mod anormal, dacă am fi judecat în urmă cu 10 ani, de două elite, nu cu abordare economică, ci mai degrabă utopică – una neomarxistă şi una neofascistă. Una de net, egalitaristă, un fel de partid Facebook, populist ca proiecte şi, un partid naţionalist, creştin şi eurosceptic. Nu am avut aici discursuri economice de ansamblu, de profunzime, ci o confruntarea ideologică, o noutate în arena politică actuală, un fel de politică virtuală care face extrem de mulţi prozeliţi. Partidul lui Berlusconi a intrat într-o astfel de combinaţie, greu definită de dreapta, mai degrabă cu derapaj de dreapta, pentru a fi în cărţi.

Aşadar vedem o disjuncţie clară faţă de modul tradiţional al politicii, al vechiului binom stânga-dreapta, acum se merge pe sloganuri, pe culoare, ambalaj, pe zgomot şi nu pe analiză. Pe o stimulare a senzorilor din subconştient, un fel de politică a simţurilor şi nu a detaliului. Curentele de care am pomenit mai sus, au prins figuri charismatice şi a fost nevoie de doar câţiva ani pentru a distruge de tot eşafodajul politic tradiţional. Poate că latinii sunt prin natura lor mai expuşi acestor vulnerabilităţi emoţionale decât rigidiatea nordică, ceva mai ponderată şi mai imună la astfel de utopii.

Unde se află România la ora asta? Captivă într-o arenă extrem de subţire, unde graniţa dintre buni şi răi chiar dacă teoretic este trasată, la firul ierbii este complet diluată. Avem PSD şi PNL şi doar o formulă de meci – justiţia şi corupţii. Teorii care deloc nu pun distinct cele 2 grupuri, pentru că în esenţă, cele două partide sunt formate de oameni, care oameni la rândul lor au probleme pe acest palier. Din 87 de primari trimişi în judecată şi comdamnaţi, 38 sunt PSD, 26 PDL şi 17 PNL. La fel stăm  şi cu miniştrii, 6 sunt PSD, 5 PDL şi vreo 3 sunt PNL. Nu avem aşadar îngeri şi demoni adversari dar avem doar o teorie utopică, una care în esenţă şi aplicată îmi rade complet de pe scenă ambele partide tradiţionale.

Din punctul meu de vedere, problema de dezbatere ar trebui să fie competenţa şi nu corupţia, pentru că aceste criterii de competenţă ar duce la un moment dat la o societate cu un fenomen al corupţiei net diminuat.

Bun, dacă rămânem captivi pe acest sindrom al corupţiei iar cele 2 partide principale din arenă se anulează reciproc, hopa, avem teren deschis pentru a primi noi ofertanţi politic, extrem de abili şi care pot exploata perfect, prin mesaj, acest vid de integritate. Iar dacă găsim  şi un comediant bun (vezi exemplul Italiei) care să fie charismatic atunci un nou curent poate fi consolidat. Un partid de Facebook care să adune toate energiile strigate virtual, tot zgomotul de fond egalitarist, justiţiar, neomarxist, toată această înverşunare ar putea căpuşa foarte mult din electoratul tradiţional, cu precădere cel din dreapta.

În paralel cu asta, un conservatorism, eurosceptic, oponent clar pe facebook sau pe stradă sau prin altare, acestui zgomot neomarxist, ar duce la fundamentul unui partid tot spre extremă cu o particulă mistică în coadă. Cele două germene există deja oricum pe aici, mă refer la nuclee dar ele nu sunt bine conturate. „Postacii care îl acuză sau îl aplaudă pe Iohannis funcţie de cum baleiază el spre justiţie”, sunt un exemplu de neangajaţi politic dar care aşteaptă.

Un mare „avantaj” al acestei viitoare confruntări ţine şi de o continuă superficializare a electoratului, a plafonare în a citi şi a se informa pe diagonală, într-o lene a analizei. Pentru moment cele două curente, în România, reprezintă 10% într-o parte şi 10% în cealaltă extremă. Lipsesc personajele care să le dea formă, culoare şi unitate. Din fericire, userismul sau CpF-ismul sunt două entităţi ratate la ora asta. Dar fondul este viu şi bine alimentat.

În acest context PNL şi PSD au o problemă pentru că hemoragiile lor talibane (justiţiarii sau conservatorii fundamentalişti) pot răsturna, dacă vor găsi noi albii de curgere, piramida tradiţională a politicii….

Rămâne de văzut.

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *