Despre minunile unui mare monah din Suteştii Vâlcii – călugărul Inochentie Hăţiş

După cum se spune pe bună dreptate că omul sfințește locul, lăcașele de cult de patrimoniu din Suteştii Vâlcii nu ar fi rămas peste timp ca ferestre ale spiritualității veacurilor trecute dacă monahii sau preoții care au slujit în ele nu ar fi avut har și chemare de la Dumnezeu, ei oferind, de-a lungul timpului, celor care le-au cerut ajutorul, alinare și un sfat duhovnicesc acolo unde limitele omenești își spuseseră cuvântul.

Unul dintre monahii vâlceni poate mai puțin cunoscut lumii mirene a fost călugărul Inochentie Hățiș, născut la cumpăna veacurilor, în anul 1901, în comuna Sutești, lângă Drăgășani, în apropierea unor lăcașe de cult deja intrate în lista patrimoniului național — Biserica parohială Sf. Apostoli, Sutești – Mazili, construită în anul 1900, Biserica filială Sf. Voievozi, Boroșești, datată 1892, refăcută 1896,monument istoric, autor Vasile Ierodiaconu Tecianu, Biserica filială Sf. Nicolae (din lemn), datată 1792, Cetățuia, monument istoric, autor Pârvu Tătaru, Biserica filială Adormirea Maicii Domnului (din lemn),monument istoric şi Biserica Verdea, cu hramul Sfânta Treime, construită în anul 1821 și refăcută în anul 1867 și 1925.

„Inochentie provenea dintr-o familie de oameni săraci dar iubitori de Dumnezeu. Tânărul și-a petrecut o bună parte din copilărie la slujbele de duminică, a fost cântăreț în biserică și nu se sfia să dea o mână de ajutor la făcutul lumânărilor, la cositul ierbii, la spartul lemnelor. Cartea lui cu care se trezea și adormea era Biblia. Deși era sărman, Inochentie îi ajuta, la rândul său, pe nevoiașii satului, cu vitele, cu munca pământului. De fel era un copil retras, interiorizat ar spune unii, dar eu cred că el era de mic un copil care vorbea de aproape cu Dumnezeu”, spune preotul Ion Marinescu din Sutești, care a slujit în mai multe rânduri alături de Inochentie.

De altfel, preotul Marinescu a reținut peste timp o minune săvârșită de cel care, mai târziu, avea să devină protosinghelul Inochentie Hățiș, „aducând apa Domnului pe un câmp plin de păcate”.

„Deși plecase de mult din zona noastră, fiind preot la Mănăstirea Robaia, în Argeș, părintele Inochentie venea destul de des la Vâlcea, aici la Sutești, unde avea rudele. I-a ajutat cu mult, cu tot ce doreau. Într-un an, după ce cumnata sa rămasă văduvă i-a spus că fântâna din fața porții a secat pentru a doua oară în câțiva ani, părintele Inochentie a tăcut. A stat pe gânduri și apoi m-a căutat pe mine și pe un alt preot și ne-a spus că trebuie să alungăm păcatul dintr-un loc blestemat și să îl aducem pe Domnul. Inițial nu am înțeles despre ce este vorba. Apoi am mers și am făcut slujba de Maslu la o fântână, adică la fântâna cu pricina, toți trei preoții”, povestește părintele Marinescu.

A treia zi s-a produs minunea, fântâna s-a umplut cu apă limpede și de atunci și până acum, deci mai bine de 50 de ani, fântâna nu a mai secat.

„De fapt fântâna fusese construită într-un loc în care avusese loc o crimă, la începutul veacului, de care Inochentie și-a amintit deși era copil atunci, avea vreo 6-7 ani. Cumnata sa nu a știut, lumea de fapt a uitat acel eveniment, numai Dumnezeu nu și nici Inochentie. Pământul acela, care purta povara unei crime, a unui blestem practic a fost din nou binecuvântat iar Domnul a trimis apa”, spune preotul din localitatea Sutești.

Revenind la viața lui Inochentie, se știe faptul că în 1929 acesta a intrat în viața monahală la Mănăstirea Bistrița (jud. Vâlcea) și a fost tuns în monahism în 1931. Apoi a fost hirotonit diacon, iar în anul 1941 hirotonit ieromonah. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost preot misionar al armatei române în campania din est, fapt care îl va face ca după război să fie monitorizat de regimul comunist. În 1945 a ajuns duhovnicul monahiilor de la Mănăstirea Bistrița dar trecutul său misionar și intenția autorităților vremii de a desființa această mănăstire au determinat scoaterea lui din acest așezământ monahal, ajungând, în 1954 la Mănăstirea Robaia din județul învecinat, Argeș.

„A intrat în repetate rânduri în conflict cu autoritățile vremii și din câte am înțeles și cu noii șefi ai Bisericii Ortodoxe. Nu mulți cunosc momentul când s-a dorit transferul moaștelor Sfintei Filofteia de la Mănăstirea Curtea de Argeș la Râmnicu Vâlcea. Asta a fost la sfârșitul anilor ’50, când a fost înființată Episcopia Râmnicului și Argeșului. Ierarhii de la Vâlcea au dorit să mute definitiv moaștele Sfintei de la Argeș aici. Mai mulți călugări s-au opus, printre aceștia și părintele Inochentie, deși era vâlcean. Acesta a susținut că moaștele trebuie să rămână în Argeș. Autoritățile comuniste, împreună cu mai mulți fruntași ai clerului de atunci, au respins acest punct de vedere și mai mult, au insistat ca acei călugări care se opuneau să facă parte din convoiul care trebuia să transporte moaștele la Vâlcea. A fost un convoi de care și preoți iar moaștele erau ținute de călugării nemulțumiți, în fruntea lor fiind chiar Inochentie”, spune preotul Marinescu.

El relatează că atunci când convoiul a ajuns la un pârâu din apropierea județului Vâlcea, fără niciun motiv nu a mai putut înainta. „Nu știu dacă este sau nu legendă dar se spune că toate carele s-au oprit, caii nu au vrut să treacă podul. Au fost aduse alte care, schimbați caii, dar degeaba. Mai mult, animalele s-au întors brusc și au luat-o înapoi spre Mănăstirea Curtea de Argeș, locul unde se află și acum moaștele Sfintei Filofteia”, încheie părintele Marinescu.

Inochentie a fost trimis rapid înapoi la Mănăstirea Robaia unde a slujit timp de 43 de ani, a fost duhovnicul măicuțelor de aici, fiind căutat de mii de credincioși. Se spune despre el, ca preot al Mănăstirii Robaia, că era foarte smerit, blând, iubitor de osteneală, împăciuitor cu toți și întotdeauna împăcat cu sine, cu oamenii și cu Dumnezeu. A contribuit mult și la înnoirea duhovnicească și materială a Mănăstirii Robaia, construind chilii, lucrând la grădină, spovedind credincioși, căci adeseori spunea: ‘Decât să mănânc de pomană, mai bine muncesc degeaba; decât câștig cu scandal, mai bine pace cu pagubă”.

După o scurtă suferință, părintele Inochentie, cunoscut în ultimii ani ai vieții ca Taicu de la Robaia, a trecut la cele veșnice de praznicul Sf. Cuvioase Parascheva, la 14 octombrie 1997. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii, mulți credincioși venind și acum pentru a se reculege la mormântul său, chiar părintele îndemnându-i, încă din timpul vieții pe cei care-i treceau pragul chiliei, să vină la el și după ce nu va mai fi în această lume pentru că le va auzi necazurile și îi va ajuta. În cimitirul mănăstirii se află și mormântul lui Pârvu Mutu, unul dintre cei mai de seamă pictori de biserici de la sfârșitul secolului al XVII-lea, iar nu departe de sfântul lăcaș se află o Fântână de Leac, mult căutată de credincioși din întreaga țară.

Inochentie nu este singurul preot cu har din Suteștii Vâlcii. Tot aici s-a născut și cel care a fost numit ”patriarhul de la Drăgășani”, părintele Dumitru Bălașa, martir al temnițelor comuniste. Cercetător și folclorist, istoric, publicist, părintele Dumitru Bălașa a reprezentat imaginea perfectă a cărturarului care scormonește neîncetat în colbul istoriei pentru a scoate la lumină adevăruri de mult uitate. Au rămas memorabile vorbele sale adresate colegilor de celulă în timpul torturilor suportate la Pitești și Aiud: ”Dragii mei, păstrați-vă credința indiferent de ce va urma. Cea mai mare putere, cel mai mare ajutor ne vine de la Dumnezeu. Ajutorul nostru este de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul, iar tot ceea ce este rău, ceea ce se întâmplă, necazuri, dureri în casa noastră, nenorociri, astea sunt de la vrăjmașul”.

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *