Cum mi-am petrecut o oră în Râmnicu Vâlcea…

Bun, recapitulăm sau, mai degrabă, rezumăm o frumoasă şi incitantă zi la Râmnicu Vâlcea.

Cobori pe Ana Ipătescu, cu atenţie sporită, în special la trecerea de pietoni din curbă, la Arta Populară, unde, dacă nu eşti atent şi nu vezi la timp pietonul dosit în stânga, te găbjesc gaborii care stau la pândă în faţa restaurantului Modern.

Plus că trebuie să fii atent când iese un fraier cu spatele, mai ales vreun rom, un colorat (e un fel de conclav mai jos de Uncle Sam).

Şi zis şi făcut, te bagi spre Gib Mihăescu, la dreapta, fericit că ai depăşit autobuzul ETA, oprit în staţie.

„Ce dracu’ se întâmplă?” Eşti ultimul, adică nici nu ai făcut bine la dreapta că te şi opreşti. Coadă. E clar, avem barieră. Stai,  te uiţi la ceas. E şi 5. Ai timp. Te cauţi de ţigări. Vine unul din spate şi încearcă să treacă de tine. Dar se răzgândeşte. Râzi ca prostul. Nu avea loc, oricum. Că în spate, din stânga, pe unde ai fi vrut să o iei tu, sunt 2 care aşteaptă să iasă, adică să intre în coloană. În faţa ta, unul gras se scarpină în nas, scoate mucii şi, cu unghia, îi aruncă afară pe geam. Apoi se calmează.

E şi 8. Undeva, în faţă, departe, se aud claxoane, buciumul sună cu jale… Aici era Neckermann, odată… Ohoo! Se mişcă şirul. Au ridicat bariera, e clar. Porneşti. Politicos, o laşi pe tipa cu Golful din stânga să iasă. O doare la spate că ai fost generos. Pe al doilea nu-l mai laşi, frustrat „care eşti”! Mergi încet. Ăla din spate, care probabil o va face spre gară, te claxonează să-i faci loc pe lângă. Unde dracu’?! Că ai maşini parcate pe dreapta. Dar îl laşi la milimetru. Se vede în zare poarta sau fosta cantină de la 11 iunie.

Dar… Atât de aproape şi atât de departe, pentru că, brusc, Stop joc! Barieră din nou. Na, pe dracu’! E şi 23. Şi mai e şi cald. Deschizi ambele geamuri. Ţigări. Iar. Tipa din faţă, aia pe care ai lăsat-o, se rujează. Şi îşi ţuguie buzele. Tu deschizi telefonul. Facebook. Două like-uri, un comentariu, o postare. E şi 32.

Din nou mişcare. Esteeee! Vezi cum se pune în mişcare şirul. Pleci şi tu. Normal că rateu. Erai în a II-a. Din nou porneşti. Ăla din spate, ETA, claxonează nervos. Vrea să treacă pe lângă tine, doar o face spre gară, e roşu cu burduf, şi era cât pe-aci să te şteargă. Săraca mamă. A luat-o sigur…

Hopa, te apropii de barieră. E şi 37. Cald! Îl laşi pe unul de la Simian să iasă. Îţi arată că merge spre gară. Dai din cap afirmativ. Mai e unul, dar nu îl laşi. Se strecoară însă altul din stânga spre Simian. Dai să înaintezi. O babă trece pe la pietoni şi parcă se plimbă prin Zăvoi.

Ai doar trei maşini în faţă, ai trecut de trecerea de pietoni, din stânga, unul cu un Kangoo se milogeşte de tine. Vrei şi nu vrei, îl laşi şi, exact când să intre în coloană, se aude sunetul urât al barierei. Nuuuu! Se coboară. Se claxonează. E o îngrămădeală!! Bariera cade, cade, cade, calcă totul în picioare. Kangoo-ul e ultimul care trece.

În faţa ta cade bara. Te uiţi ca prostul. E fără 11. Nu ai poftă de nimic. Te uiţi la telefon. Nu ai chef nici de Facebook. Se aude trenul. Dar, înainte, iese blonda, cantoniera. Are fustă scurtă şi picioare deloc rele. Are un  steag galben în mână şi dă din el… O locomotivă veche, urâtă vine dinspre gară spre pod. Trece. Nu, nu se ridică bariera. Normal! Locomotiva se întoarce, mai acana. Bănuieşti că e vorba de macaz, după cum face blonda cu mâna. Cu steagul galben. E fără 4… Gata! A trecut. Blonda se duce, nu spre scripet. Intră în canton. Stă ce stă şi apoi iese, în cele din urmă. La scripet. Se ridică bariera. Şi porneşti. E şi 5.

Ai câştigat o oră la pensie…

Liviu POPESCU