Cel mai lung drum al istoriei României trece prin Vâlcea

Şi, deşi toată lumea îl vede an de an, primăvara şi toamna, nimeni nu-l bagă în seamă, nimeni nu ştie că el este aici de peste 2000 de ani. Un drum viu, un drum mobil, unul care e de-a dreptul cosmic, un drum care merge pe munte, pe deal, prin văi, prin lunci, pe câmpie. Este un drum al lumii, al fiinţării, un drum care a permis chiar românilor să-şi păstreze intacte limba şi tradiţiile.

Mai mult, acest drum a contribuit masiv la dimensionarea spaţiului nostru, la extinderea cu noi aşezări, la constituirea de comunităţi. La schimbul cultural dintre Transilvania şi Muntenia…

Drumul oii, drumul transhumanţei, drumul păstorilor, drumul care leagă Mărginimea Sibiului Transhumanta1de Bărăgan trece prin Vâlcea. Este drumul pe care l-au făcut, an de an, primăvara şi vara, turmele de mioare de la Săliştea, Jina, Vinerea, Sebeş, Căpâlna, Şugag etc., purtând doine, balade, purtând iubiri, aducând povestea munţilor în Câmpia Română.

Acest drum se păstrează şi azi la fel de viu şi de discret. El începe la finalul lunii august, de sus, de pe crestele alpine ale Munţilor care despart Vâlcea de Sibiu. Atunci când vântul rece al toamnei se simte la înălţime, după Sânta Mărie. Atunci se dă semnalul de plecare.

Din Sibiu, se pleacă spre Vâlcea. Locul de întâlnire a fost Vaideeniul,  sat care, în ultimul mileniu, s-a ridicat drept una din cele mai importante aşezări ale păstorilor.

Şi apoi drumul a curs lin precum un curs de apă virtuală.

Pe Valea Cernei, prin Slătioara, Stroeşti, Copăceni, până la Roeşti. De aici, turmele de mioare trec pădurea Cotoşmanu pe sub culme şi ajung la Izvorul Pescenei. Pe culmea dealurilor, păstorii au ţinut drumul prin Amărăşti, Glăvile, Creţeni, Guşoieni, Mădulari, Şuşani, de aici intrând în judeţul Olt.

De mai jos de Caracal, drumul păstorilor ţine direcţia est până la Ialomiţa. Acolo, în Bărăgan, turmele se opresc pentru iernat.

drum-oaie1Aşa a apărut Vaideei sau Slobozia, aşezare întemeiată de păstorii din Vaideenii Vâlcii. Iar turmele care ajungeau mai târziu plecau spre Hârşova şi treceau Dunărea chiar pe unde e acum podul de la Vadul Oii.

Era musai ca, la început de decembrie, turmele din Ardeal şi din Oltenia de sub Munte să ajungă în Bărăgan, pe malurile Dunării, unde iernile blânde din cauza curenţilor Dunării permiteau ierbii să nu stea sub zăpadă. Dacă decembrie geros prindea turmele în Bărăganul sălbatic, unde vânturile şi viscolul fac prăpăd, erau catastrofe…

Aceasta e povestea, e o istorie, un mod prin care am trăit noi, românii. Vâlcea a fost deci un culoar al transhumanţei, un culoar pe care îl vedem şi azi şi nu ştim de unde şi încotro.

Întrebaţi azi pe oricare păstor pe care îl întâlniţi mânând un ciopor de oi. „Încotro, bade?”…”La Bărăgan”. Asta ştie, este un refren, un ecou, unul care vine de 2000 de ani, Transhumanta genericeste în ADN-ul lor, al mioarelor, al celei cu talanga, al câinilor cu lemnul de gât, al măgarilor de povară.

Acest drum a lăsat în urmă, pe tot traseul, aşezări cu nume clare, venite de acolo, din negura timpului – Dochia, Munteni, Ungureni, Oieri, Picior de Munte, Mioarele, Vaideei. Pentru că, nu-i aşa, nu doar în Oltenia de sub Munte avem de a face cu marea migraţie din secolele XVI – XVII, mulţi ciobani au rămas acolo unde inima li s-a aprins, prin Teleorman, prin Giurgiu sau alte judeţe… româneşti.

Mihai IONESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *