Ce înseamnă să fii un bun Român?

Privind azi spre cele 2 Românii, cea de pe stradă şi cea din case, stăteam şi mă întrebam care este oare resortul care ar fi comun celor două „naţii”, ce anume ne-ar putea uni sau dacă există substanţa exprimării „mândru de a fi român”.

Ce înseamnă, de fapt, a fi român.

Care este armonia acestei noţiuni, dincolo de clişeele politice, de coroanele de flori, de horele unirii pe care le vor cânta sau dansa oficialităţile, împreună cu plebea, prin faţa instituţiilor statului, pe 1 decembrie.

Cred că începutul acestei sintagme vine de la zâmbetul cu care să te trezeşti dimineaţă, bucuros că pleci la muncă, bucuros că lucrezi în ţara asta, pentru ţara asta, sau dacă eşti dincolo, pentru familia pe care o ai în ţara asta. Mândria de a fi român stă în factorul familie, în bucuria bucuriei copilului tău atunci când îi oferi o nouă jucărie, o nouă carte, o excursie, un alint. Mândria de a fi român se culege din faptul că eşti primul, dimineaţa, care simte cum răsare soarele de dincolo de dealurile României, de marea României, eşti primul care crede că se uită la forma frunzei pe care o are pădurea de lângă tine, la primul boboc de martie sau la primul fulg de zăpadă.

Eşti cel care o salută sau îl salută pe cea/cel din lift, şi nu acru şi formal, ci cu un zâmbet. Eşti cel care uită cearta recentă cu un amic sau cu o cunoştinţă de pe facebook. Un bun român admiră şi gardul vechi al unei case cu şindrilă, dar şi sediul unei noi firme care apare pe strada sa. Un bun român se bucură şi pentru succesul unei firme româneşti, dar şi pentru că apare o companie străină la el în judeţ. Un bun român nu strigă, nu urlă, nu fuge după modele, nu îşi face idoli. Un bun român se alege pe sine drept model şi pe Dumnezeu.

Un bun român are umor, are ironie, are autoironie, dar are şi un categoric şi tăios cuvânt când cineva se erijează în a-i fi stăpân sau diriguitor în viaţă. Un bun român întoarce vesel  capul atunci când aude în Praga sau la Milano alţi români pe stradă şi îi salută cu drag, un bun român are emoţie când vede tricolorul şi un bun român se uită la fiecare nou kilometru de asfalt apărut pe o uliţă sătească, spunându-şi că acolo e o comunitate care are şanse să se dezvolte. Un bun român niciodată nu vorbeşte urât despre România lui, despre judeţul lui, despre oraşul lui, despre casa lui, despre familia lui, despre mamă, soră sau iubită.

Un bun român niciodată, de altfel, nu-şi vorbeşte urât fostele sau foştii parteneri de viaţă, de drum, de sentimente… „Nu a fost să fie, dar e un om minunat”, va zice. Un bun şi mândru român priveşte mereu spre mâine. Un bun şi mândru român îşi mai ia un job sau stă la cel pe care îl are cu o oră în plus peste program şi îi respectă pe cei care sunt profesionişti. Un bun român îşi face programul pentru o viaţă înainte. Un bun român şi mândru român respectă dictonul de a-şi face o casă, de a planta un pom, de a avea un câine sau o pisică în curtea sa.

Un bun român parchează unde îi este permis, nu claxonează la semafor pe cel din faţă, chiar dacă e doar galben, evită animalele care trec strada, nu dă din faruri pe autostradă, nu pune verdicte superficiale, nu e curios în privinţa vieţii private a vecinului sau a vecinei. Nu priveşte cu invidie la colegul de muncă, nu spune că alţii sunt mai proşti şi nu merită nimic. Un bun român, chiar dacă merge în vacanţe în afara României, nu va bârfi România acolo, ci va spune că de acolo învaţă cum să aplice la el acasă lucrurile sau modelele noi.

Un bun şi român mândru iubeşte şi ia românească, dar nu refuză hainele de calitate şi le potriveşte cu orice ocazie, el nu urăşte, ştie să ierte, dar nu uită, respectă religia şi ideologiile altora, dar nu le impune cu forţa pe ale lui. Un bun român nu apreciază prostia, ci salută argumentele într-o polemică.

În fine, un bun român nu crede că România e buricul pământului, dimpotrivă, el ştie că aparţine unei universalităţi majoritar moral-creştine şi crede într-o societate deschisă, nu într-o metafizică a existenţei.

Poate că ce am scris mai sus sunt doar deziderate, inclusiv pentru mine, dar măcar de 1 decembrie, cu toţii ar trebui să ne fixăm un prototip de fiinţare, un tipar de viitor. Poate că cel ales de mine nu este unicul valid sau poate că fiecare are altele de adăugat. În fine, eu unul mă declar mândru că sunt român născut în Vâlcea noastră minunată.

Liviu POPESCU

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *