Câte legi ale amnistiei şi graţierii vom avea în România în următorii 10-20 de ani?
Se discută în aceste zile despre legea amnistiei şi graţierii şi, implicit, despre cauzele pentru care am ajunge să achiesăm la această lege şi despre consecinţele respectivei legi.
Din punctul meu de vedere, judecând doar ultimele zile, o asemenea lege nu mai pare o catastrofă sau un moft, dar nici nu poate fi luată în calcul încă, atât timp cât nu avem nişte date precise cu privire la sistemul juridic din România.
Bun, revin, o astfel de lege ar fi utilă doar dacă se vor dovedi următoarele:
Că în România ultimilor 10 ani, am avut de a face cu o justiţie comandată, că dosarele mari de corupţie au fost coordonate, că tot sistemul format din Kovesi, Morar, Coldea, Băsescu, Stanciu etc. a fost unul activ promiscuu, că toţi politicienii care se află azi după gratii, chiar dacă sunt vinovaţi, au fost foarte bine şi controlat selectaţi, doar pe considerentul că erau indezirabili politic etc.
Altfel spus, într-o Românie cu clasă politică destul de coruptă, dacă se va dovedi că „vinovaţii” au fost aleşi pe sprânceană şi la ordin politic, că doamnele Stanciu, Bogdan etc. au ascultat, după nişte note clare, pe cine anume să pescuiască, atunci da, o astfel de lege pare indicată. Altfel spus, revin, dacă se va dovedi că, deşi avem o clasă de elevi care a fost indisciplinată, dirigintele a pedepsit, la comandă, doar pe cei indicaţi de directorul şcolii, discriminatoriu, atunci se impune o iertare generală. Pentru că avem de a face cu un abuz. Dacă se va dovedi că Patriciu, Năstase, Dragnea, Voiculescu (şi lista e lungă) au fost selectaţi strict la ordin politic, atunci avem de a face cu ceva periculos, cu o supraînălţare a puterii judecătoreşti în stat şi, în acest caz, trebuie clarificat acest abuz.
Dar cum s-ar putea face asta? Doar prin declaraţii clare din partea lui Traian Băsescu, Livia Stanciu, Kovesi că dosarele mari de corupţie au fost alese strict pe alte considerente. Nu sunt suficiente doar episoadele televizate ale lui Ghiţă pentru a ajunge la acest demers.
Pentru că o lege a amnistiei şi graţierii elaborată doar pe supoziţiile şi presupunerile că sistemul juridic din România a fost unul comandat nu este deloc utilă. Ea deschide un precedent periculos, care va deturna tot viitorul politic al României.
Adică, o astfel de lege ar fi doar prima din următorii 10-20 de ani. O lege care să aibă la bază doar teorii şi emoţii ar putea să fie repetată la următorul ciclu electoral. Spre exemplu, doar pentru că bănuim că justiţia din România s-a aplicat, în ultimii 10 ani, discriminatoriu şi ajungem la această lege, cine garantează că, în 2021, odată cu instalarea posibilă a unui alt guvern, nu vom avea din nou o astfel de lege? Vin unii care spun că, începând cu 2017, justiţia a fost pesedizată şi că, de fapt, corupţii anchetaţi au fost selectaţi la comanda PSD şi deci se impune o nouă lege a amnistiei şi graţierii. Şi tot aşa, începem să ne jucăm în legislativ, impunând noi direcţii de funcţionare a puterii judecătoreşti.
Aşadar, suntem într-un punct critic, în care ne îndoim de tot ce înseamnă justiţie în România şi suntem în poziţia de a arunca în aer un sistem al statului de drept. Cum îl vom face? Dacă e argumentat, atunci se poate, dacă e doar emoţional, atunci punem o bombă la temelia unui stat de drept.
Îmi permit o sugestie în cazul în care păienjenişul care arată cât de corupt este SRI, cât de dubios a funcţionat DNA se măreşte. Sugestia mea propune o anchetă internaţională, o comisie imparţială care să analizeze sau să interogheze capii acestui sistem pentru activitatea din ultimii 10 ani – preşedinte de stat, premieri, miniştri de Justiţie, şefi de parchete, şefi de ICCJ etc. Pe baza acestor concluzii se poate merge mai departe.
Dacă da, se va dovedi că justiţia din România a fost una comandată şi controlată politic, atunci se poate merge spre o lege a amnistiei cu prevederi precise. De nu, atunci nu resetăm nimic.
Cert este că într-un stat de drept, puterea judecătorească nu poate fi analizată sau combătută de legislativ, precum nici legislativul şi nici executivul nu sunt la cheremul puterii judecătoreşti.
Liviu POPESCU
